PDF - Limba Romana

Sociolingvistică 55
1975, a primei legislaţii lingvistice
(Legea „Bas­Lauriol”) 10 , introducerea
unui nou articol în Constituţie
(1992), prin care se declară că limba
franceză este limba Republicii 11 ,
în fine, adoptarea Legii Toubon în
1994 12 .
Aşadar, promovarea unei limbi
şi reglementarea coabitării limbilor
în contact sunt elementele de bază
ale oricărei politici lingvistice.
Necesitatea şi voinţa de a
promova o limbă rezultă din funcţia
identitară pe care aceasta o
îndeplineşte în cadrul unei comunităţi.
Limba nu este doar un mijloc
de comunicare. În afară de funcţia
de comunicare, ea constituie un
factor esenţial de integrare şi de
coeziune socială. Este important
de menţionat că în condiţiile
mondializării vieţii economice îşi
croieşte calea o mişcare contrară
– acea de afirmare a comunităţilor
locale, regionale şi minoritare,
limba fiind un puternic simbol
al etnicităţii (Gueunier, 1985) 13 .
Limba îi uneşte pe vorbitorii săi
într­o comunitate ai cărei membri
au acelaşi destin, aceeaşi istorie,
aceeaşi atitudine faţă de alte comunităţi
lingvistice şi, prin urmare,
faţă de alte limbi. În situaţia în care
securitatea lingvistică şi culturală a
unei comunităţi este compromisă 14
din cauza concurenţei cu o altă
limbă, voinţa de a­şi proteja limba şi
cultura prinde rădăcini în conştiinţa
publică. Această voinţă se afirmă
pe măsură ce efectele concurenţei
devin tot mai vădite şi, în cele din
urmă, se impune partidelor politice
şi guvernelor.
Prin urmare, în situaţia în care
două sau mai multe limbi coexistă în
acelaşi teritoriu, ele au tendinţa de
a domina în toate domeniile vieţii
sociale, iar instaurarea supremaţiei
unei limbi într-un domeniu sau altul
are loc în funcţie de ponderea politică,
economică şi, uneori, culturală a
vorbitorilor acestei limbi în domeniul
dat (Gardès­Madrey, Françoise /
Brès, 1987). Dacă această tendinţă
este lăsată la voia întâmplării, ea
provoacă pe piaţa limbilor o concurenţă
acerbă şi se finalizează, de
cele mai multe ori, cu instaurarea în
spaţiul dat a supremaţiei unei singure
limbi. Iată de ce obiectivul major
al politicii lingvistice este influenţa
şi gestionarea acestei tendinţe prin
diferite pârghii administrative şi juridice
pentru a echilibra fenomenul
interacţiunii lingvistice. Deşi actorul
principal al politicii lingvistice este
statul, un rol important în promovarea
egalităţii funcţionale a limbilor îi
revine societăţii civile în ansamblu,
organizaţiilor civice pentru apărarea
drepturilor omului, familiei etc.
POLITICA LINGVISTICĂ
ŞI DIMENSIUNEA MONDIALĂ
A CONCURENŢEI LIMbILOR
La etapa actuală, elaborarea
şi promovarea politicilor lingvistice
naţionale riscă să fie compromise
de cel puţin două fenomene care
nu pot fi ignorate.
Pe de o parte, concurenţa limbilor
la nivel naţional este agravată
de concurenţa lingvistică externă.
Chiar dacă unitatea teritorială continuă
să rămână criteriul esenţial
al delimitării politice, numeroase
activităţi nu se mai înscriu în cadrul
frontierelor unui stat. Logica
mondializării şi a neoliberalismului