PDF - Limba Romana

Prezentări şi recenzii 201
mijloace lingvistice corespunzătoare
de redare a celor mai diverse situaţii
din societatea contemporană
lui Eminescu. Cele mai frecvente
sunt neologismele de origine vestromanică.
Printr­o profuziune de
elemente lexicale noi se caracterizează
îndeosebi versurile cu
conţinut satiric. E semnificativă în
această privinţă partea finală din
Scrisoarea a III-a.
În capitolul al doilea, intitulat
Proza literară antumă (p. 107­157),
sunt examinate neologismele care
apar în cele trei texte din proza
eminesciană, tipărite în timpul vieţii
scriitorului: nuvela filozofică Sărmanul
Dionis, schiţa psihologică La
o aniversară şi nuvela cu subiect
erotic Cezara. Ca şi în capitolul
precedent, savantul investighează
specificul vocabularului folosit în
aceste opere. Materialul lexical
selectat din texte dovedeşte atenţia
sporită a lui Eminescu pentru
mijloacele expresive de origine
romanică apuseană în procesul
de diversificare a posibilităţilor de
cristalizare a limbii române literare.
Vocabularul a fost completat cu
noi posibilităţi lexico­frazeologice
împrumutate din mediul romanic
sau din alte limbi (neogreacă, slavă,
turcă, maghiară), care au contribuit
la formarea şi modernizarea limbii
române literare.
Prezintă interes şi listele de
cuvinte de la finele capitolului, care,
în opinia cercetătorului, „trebuie
trecute în categoria neologismelor
pe timpul vieţuirii lui Eminescu”
(p. 115). Exemplele sunt incluse
în ordine alfabetică şi la fiecare
cuvânt este indicată originea, fiind
clasificate după cum urmează în:
moldovenisme, muntenisme, expresii
latine şi greceşti, slavonisme,
neogrecisme, turcisme, maghiarisme,
neologisme de origine vest­romanică
+ unele germanisme.
Ultimul capitol Eminescu-Jurnalistul
(p. 158­201) este consacrat
neologismelor culese din articolele
de publicistică: Din marea unitate
etnică a tracilor, Originea românilor,
Din veacul al zecelea, Basarabia,
publicate la Iaşi şi Bucureşti. Ceea
ce impresionează în publicistica
eminesciană este marea bogăţie de
cuvinte de origine vest­romanică, în
special franceză şi italiană. Aceasta
nu înseamnă că el neglija lexicul
de alte origini. După cum se afirmă
în lucrare, „în publicistică lexicul
eminescian se caracterizează printr­o
vădită tendinţă de a­l îmbogăţi,
perfecţiona prin mijloace expresive
noi din cele mai diferite discipline
ştiinţifice, sociale, literare, precum
şi din cele mai diverse domenii şi
perioade din istoria omenirii, care
căpătau o largă răspândire în epoca
de vieţuire a poetului”. M. Eminescu
a tins mereu spre desăvârşirea
limbii literare nu numai pe baza
adoptării, ci şi a adaptării elementelor
lexicale de împrumut.
Cele menţionate nu epuizează
nici pe departe fondul de idei al cărţii
comentate. Numai din cele relatate
se poate deduce cu certitudine că
monografia Neologismul în opera
eminesciană, elaborată de dl acad.
Nicolae Corlăteanu, reprezintă
o valoroasă şi originală realizare
despre contribuţia pe care a avut­o
marele nostru înaintaş – Mihai Eminescu
– în procesul de îmbogăţire
cu neologisme şi de perfecţionare
a limbii române literare.