PDF - Limba Romana

30
ne grăbim zilnic să ni le
spunem unul altuia,
chemând printre evenimente:
Vorbiţi româneşte!
Această poezie aminteşte de
cuvintele din Ecleziast: „Toate lucrurile
se zbuciumă mai mult decât
omul poate să spună”. Revenind la
Paul Goma precizăm că zbuciumul
acesta e tradus în fraze lungi care
s­ar părea că poartă amprenta
unei modernităţi de tipul aceleia
a lui Marcel Proust sau James
Joyce, însă, de fapt, dincolo de
acest adevăr, rostite hulpav pe
pagini întregi, ele au menirea de a
purta o cu totul altfel de încărcătură
emoţională. Astfel, dacă la Marcel
Proust, după cum observa foarte
subtil Irina Mavrodin, „realitatea
concretă infuzează cu sângele ei
cald arta din muzee, simfoniile din
sălile de concert etc.”, din această
comuniune rezultând o cunoaştere
senzorială, „nu abstractă, uscată,
intelectuală”, [4, p. 16], apoi la Paul
Goma realitatea concretă este reflectată
în corespundere cu dorinţa
protagonistului de a­şi satisface
setea de adevăr şi de libertate.
Din această perspectivă, am putea
vorbi despre anumite afinităţi între
universul prozei lui Paul Goma şi
cel al prozei kafkiene. În acest caz
se cuvine să facem următoarea
precizare: Kafka investighează
zone ce ţin de absurditatea vieţii
insului strivit de mecanismul unei
societăţi birocratice. Pornind de
aici, după cum mărturisea în Jurnalul
său, autorul caută întotdeauna
să comunice ceva incomunicabil.
Astfel, opera sa se profilează ca o
„luptă cu inexprimabilul”, acesta din
urmă identificându­se într­o relaţie
limba Română
sui-generis a realului şi miticului.
Zona absurdului investigat de Paul
Goma este alta. Absurdul la el ţine
de situaţii specifice, de oameni
concreţi pe care îi nominalizează,
arătându­i uneori cu degetul. El
nu­i cruţă, intentându­le procese
justiţiare. La Kafka procesul i se
intentează, în romanul cu acelaşi
titlu, lui Iozef K., protagonistul care
face eforturi supraumane pentru a
afla în ce constă capul de acuzare
şi, în pofida strădaniilor sale, nu
poate afla nimic, singura soluţie
salvatoare, aşteptată de către personajele
kafkiene care sunt nişte
învinşi, nişte rataţi, nişte neadaptaţi,
fiind moartea binefăcătoare. Spre
deosebire de acestea, protagonistul
din proza lui Paul Goma este de o
cu totul altă structură psihologică.
Persecutat, şi el va cunoaşte un
calvar similar celui kafkian: „Demonstraţie
riguroasă, zdrobitoare:
nu sunt ceea ce credeam, ce îmi
plăcea mie să cred despre mine că
sunt; ci sunt ceea ce ei reuşiseră,
iată, să facă din mine: un un, un
singur, un fără­apărare, deci un
nimic, o muscă, un vierme – în faţa
(şi contra) Re­vo­lu­ţi­ei, al cărei
Braţ Armat şi Lung poate atinge şi
pedepsi pe oricine, oricând, oriunde”
(Paul Goma, Soldatul câinelui,
Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 17).
Însă protagonistul lui Paul Goma
din Arta refugii este marcat de un
optimism ce răzbate prin întunericul
situaţiilor. Căutându­şi părinţii aflaţi
la una din închisori, îi sfătuieşte pe
părinţii unui prieten al cărui frate
era de asemenea închis: „– Principalul
în viaţă e să nu te laşi!...
Îmi spusese mie cineva, că dacă
îmi răspunde aşa, la poartă, eu să