PDF - Limba Romana

12
laritatea aritmeticii. (Şi la Ortega
y Gasset, concomitent, poezia e
„algebra metaforelor”). După Joc
secund, se ştie, Barbu abandona
ca şi definitiv poezia, pentru a se
consacra în totul matematicii. E
ceea ce făcuse, la douăzeci şi unu
de ani, Valéry însuşi, distanţânduse
de poezie mai mult de două
decenii: tentat de matematici, le va
frecventa, de altfel, toată viaţa, în
postura de nespecialist; pe scurt,
în ochii săi arta poetului se întâlneşte
cu geometria, în aceeaşi căutare
de forme simbolice sugerând
esenţa. O spune în Eupalinos,
prin intermediul umbrei lui Socrate:
„Numesc geometrice acele figuri
care sunt urme ale unor mişcări
pe care le putem exprima în puţine
cuvinte...” Poezia şi ştiinţa sunt, la
Barbu, realităţi complementare,
drept care: „în contemplaţia cosmică
sau (în) reveria transcendentă,
întocmai ca în actul raţional al
abstragerii, spiritele se identifică...”
(Rânduri despre poezia engleză).
Declarativ, poetica barbiană se
întemeiază pe valori şi argumente
clasice, de unde – ca la Mallarmé
şi Valéry – o mitologie moştenită,
dar, în ciuda mustrărilor adresate
modernilor, aceştia n­au rămas
fără a­l influenţa. În opţiunile şi
refuzurile lui nete, autorul Jocului
secund e un universalizant; de
la Pindar până la Rilke şi Blaga,
poezia lumii e pentru el un text
imens, cu linii de forţă active sau
actualizabile. Iritat oarecum când i
se spune modernist, preferinţele
barbiene vizează explicit „formularea
clară şi melodioasă”, „construcţia
solidă a clasicilor” (Fragment
dintr-o scrisoare).
limba Română
Neputând fi doar produsul
hazardului, zice el, ci „operă de voinţă
şi discriminare”, poezia dă curs
unei noi ordini în Univers; revoluţia
poetică „permanentă” invocată de
suprarealişti îi repugnă franc. Cuiva
care practică „absurditatea dictéului
suprarealist i se întâmplă să
prindă Pitiei interioare vorbe care,
din când în când, miră...” În rest,
procedeul născocit de André Breton
e o „experienţă iremediabil ratată”.
Realitatea e că, oricâte descoperiri
de ordin hermeneutic se
vor adăuga celor deja cunoscute,
ceva rămâne mereu de domeniul
irevelatului. „Cea mai frumoasă
experienţă pe care o putem avea
– enunţa un savant, Albert Einstein
–, este experienţa misterului.” Partizan
al „transcendentalismului”,
americanul Emerson credea că poezia
ia naştere din poezie (Essays),
iar argentinianul Borges, adept al
„ultraismului” hispanic (antiromantic
şi antimodernist), sacralizând
funcţia metaforei, afirma că poezia
se naşte din limbaj (Ensayos). Nu
de la cuvinte în sine începe starea
de poezie şi nu se încheie cu ele,
dar tentaţia de a comunica le face
indispensabile, de unde rolul lor
de chei magice, deschizând porţi
spre miracol. Al. Philippide lansa o
constatare capitală: „Ca să observi
adevărata esenţă şi valoarea unui
poem, trebuie să înregistrezi şi să
studiezi cardiograma poemului. Aici
cuvintele nu au atâta importanţă,
câteodată n­au mare importanţă
nici imaginile, dacă sunt; e vorba
aici să percepi şi să deosebeşti acel
cântec interior, acea pulsaţie a inimii
poemului, care e singurul indiciu
sigur despre valoarea lui adevărată.