Tot despre modelul grec în cultura română: parabole ... - Caiete Critice

piese. Desigur, cantitatea nu influenþeazã
totdeauna calitatea operei integrale. Dar, în
cazul de faþã, datoria mea e sã evaluez valoarea
unei cãrþi care, în afarã de câteva
momente de vizionarism extrem, de curentare
a materiilor mitologice, de aducere a
iadului la suprafaþã, mi-a provocat senzaþia
cã a fost scrisã cu neseriozitate, oferite spre
publicare sub protecþia brandului cu autoritate.
Majoritatea poemelor sunt compuse din
gesturi suplimentare, inutile, cu risipã de
cuvinte. În toate paginile, se manifestã
nevoia de a preciza lucruri tulburi, de a rosti
cuvinte neinventate. Stilul fluvial, încãrcat
de mâl, este indiciul gângãviei trucate a
poetului. Verbiajul dominã cartea Alcool.
Surplusul este însã motivat de formula creatoare.
Pe urmele lui Tudor Arghezi (Flori de
mucigai) ºi ale lui Geo Bogza (Poemul invectivã),
scriitorul creeazã o lume infernalã,
buboasã, taratã, marginalizatã, locuitã de
bãutorii ahtiaþi. Un alt predecesor literar
gãsim în Guillaume Apollinaire (Alcooluri).
Vocile care rostesc poemele sunt fie înþelegãtoare,
fie pline de reproº, fie disperate, fie
resemnate. Ele aparþin unor strãini sau unor
membrii ai tagmei, unor pripãºiþi din
greºealã sau unor profeþi în pustie. Trebuie
remarcat cã niciodatã tonul nu este suduitor.
Diferenþele de registru marcheazã
divergenþa între planuri. Beþivii stau în
clãdirea lor predilectã, dar blestematã de
restul comunitãþii. Acolo convieþuiesc precum
o sectã, prosternându-se în faþa lui
Bahus, zeul tutelar. În cronica sa (Teatrul
interior al alcoolicului, „Cultura“, nr. 50, 23
decembrie 2010), Alex Goldiº proceda
foarte bine numind respectivul spaþiu „cârciuma-bisericã“.
De asemenea, dependenþii
de licori spirtoase locuiesc într-un paradis
artificial – situaþie recurentã începând cu
etilozofii Baudelaire ºi Verlaine –, încercând
astfel ultima soluþie de a scãpa din chingile
cotidianului. Drumul ales se dovedeºte fãrã
întoarcere. Deºi îmbia cu speranþa eliberãrii,
reprezintã în fapt captivitate pe viaþã,
pierzanie. Nimeni nu înfruntã perspectiva
damnãrii. Niciuna dintre victime nu are
conºtiinþa propriei vinovãþii. În schimb,
existã un contrapunct mistic, un glas al
16
George Neagoe
milei, care cere îndurare pentru greºelile
celorlalþi. Cineva îi urmãreºte, le stã aproape,
îi compãtimeºte, cautã sã-i ajute ºi, deºi
e alungat, nu conteneºte sã-i plângã, la fel ca
Pãstorul dupã oile sale rãtãcite: „Vai, sãracii,
vai, sãracii alcoolici,/ cum nu le spune lor o
vorbã bunã!/ Dar mai ales, mai ales
dimineaþa când merg clãtinându-se/ pe
lângã ziduri/ ºi uneori cad în genunchi ºi-s
ca niºte litere/ scrise de un ºcolar stângaci“
(Poemul alcoolicilor, p. 5). Imaginile nu
conþin niciun element surprinzãtor. Mersul
clãtinat nu devine motiv de râs, ci
declanºeazã o falie ontologicã. Cãrarea îi
conduce pe rãtãciþi la o rãscruce. Prima
opþiune constã în abandonarea viciului.
Cealaltã în atenuarea chinului, prin absorbirea
unei noi doze alcoolice. Ambele variante
apar în calea drumeþului incendiat,
închinãtor la idoli, fiindcã ispita ºi mântuirea
coincid în punctul iniþial. Extazul le
caracterizeazã pe amândouã, deoarece
mintea aburitã le confundã: „Numai Dumnezeu,
în marea Lui bunãtate,/ apropie de ei
o cârciumã,/ cãci pentru El e uºor, ca pentru
un copil/ ce împinge cu degetul o cutie de
chibrituri. ªi/ numai ce ajung la capãtul
strãzii ºi de dupã colþ/ de unde înainte
nimic nu era, zup, ca un iepure/ le sare cârciuma
în faþã ºi se opreºte pe loc./ Atunci o
luminã feciorelnicã le sclipeºte în ochi/ ºi
transpirã cumplit de atâta fericire“ (ibidem).
Strofa urmãtoare confirmã ideea cã sclavii
bãuturii trãiesc într-un univers alternativ,
guvernat de fabulaþie, lipsã de coerenþã ºi