Tot despre modelul grec în cultura română: parabole ... - Caiete Critice

speare. O piesã minunatã – Noaptea regilor –,
atât de minunatã încât nu se cade sã te
apropii de ea decât cu sfialã, cãutând a o
lãsa sã se desfãºoare singurã, slobozind-o
din neghiobia noastrã pentru ca lumina ei
sã ajungã în salã purã ºi gingaºã ca cea a
unei stele. Autorul spectacolului dimpotrivã,
þinuse sã-ºi afiºeze „personalitatea
artisticã” cu o abundenþã de prost gust covârºitoare,
înverºunându-se sã-ºi ascundã
nimicnicia sub maºinãrii de lãsat cu gura
cãscatã, etc. De asemenea, îngrãmãdise pe
scenã atât lemnãrie, pânze ºi butaforie încât
actorii de-abia aveau loc sã circule, darãmite
sã trãiascã, striviþi de ecrane gigantice ºi
inutile, sfãrmaþi sub ocoºenia unui decor de
bâlci (dar care-ar fi vrut sã fie de operã),
nimiciþi de gagurile de revistã care transformau
personajele cu sufletul cât cerul în eroii
unor sketchuri de douã parale.
Nu era singura miºelie într-un teatru
românesc „liber” care înþelegea libertatea ca
ºi cum cel care scrie s-ar elibera dintr-o datã
din gramaticã ºi chiar din caligrafie, exprimându-se
„liber” (ºi „modern”) prin pete
incomprehensibile, acumulându-se dezordonat
dupã pilda celulelor canceroase.
Din spirit polemic am decis atunci cã
spectacolul meu trebuie sã înceapã cu scena
goalã – nu era prima datã: când am montat
Steaua fãrã nume la teatrul din Reºiþa, dupã
ce personajele defilau, pipernicite, în hãul
scenei goale, aidoma nouã, pierduþi în hãul
cosmic, locuitorii unei planete de provincie,
un fundal se ridica de la podea ca-n cãrþile
pentru copii în care ilustraþiile decupate
saltã când dai pagina, ºi de la pod cobora
platforma cu decorul primului act; la fel
începea, la Paris, spectacolul dupã A la
recherche du temps perdu de Marcel Proust,
elementele de decor apãrând pe mãsurã ce
memoria afectivã a naratorului le fãcea sã se
nascã, scoþându-le din obscuritatea uitãrii.
De aceastã datã era vorba de vidul de
dinaintea zãmislirii. Spectacolul urma sã se
încropeascã pe scenã dupã pilda Ziditorul
care mai întâi smulsese din neant lumina (ºi
reflectoarele se aprindeau) apoi despãrþise
pãmântul de ape ca sala de scenã, apoi... Ca
pânã la urmã sã nãscoceascã omul, adicã
actorul, ºi femeia, ca sã se poate naºte o
pasiune. În pofida marilor manipulatori de
64
Virgil Tãnase
ºturlubãrii teatrale ai epocii noastre (printre
care nu se numãrã însã, de-o imensã puritate
ºi sobrietate a limbajului teatral, nici
Peter Brook, nici Jerzy Grotowski, nici Tadeus
Kantor, nici, azi, Lev Dodin) cã nimeni
n-a dat o mai precisã definiþie a teatrului
decât Lope de Vega: trei scânduri, doi actori,
o pasiune.
Vreau astãzi sã vã fac cunoscut acest
„prolog” cât nu s-a pierdut împreunã cu
celelalte manuscrise nepublicate.
Prolog
Atunci când, la început, dupã pilda
dumneavoastrã, care, neavând nimic mai
bun de fãcut acasã, aþi venit la teatru,
Dumnezeu întâiul, regele nostru al tuturor,
vrând sã-ºi treacã într-un fel mai plãcut serile
atât de lungi ale veºniciei, s-a apucat sã
sãvârºeascã lumea, aceasta nu era decât un
hãu, o scenã goalã, goalã puºcã, fãrã nici un
fir de aþã, aidoma acesteia, pe care-o aveþi
dinainte. În mare înþelepciunea sa, ºtiind cã
nimic nu poate fi fãrã rânduialã, el a despãrþit
mai întâi întunericul de luminã, ºi
neîndoielnic cã jocul i-a plãcut pentru cã de
atâtea sute de mii ºi milioane de ani se mai
bucurã încã s-aprindã ºi sã stingã lampa
zilei.
Apoi a mãrginit pãmântul despãrþindu-l
de ape... ªi-asupra lor a aºternut cerul cu
pãsãri... Iar din pãsãri, care sunt, ca ºi el,
vãzduh, au coborât pe rând toate vietãþile
lumii.
Dar ce folos ?... pentru cã firea bãtea pasul
pe loc, ºi tot ce se nãºtea repeta viaþa
celor aidoma cu el. Ca zãmislirea sã-i poatã
oferi mulþumirea pe care vi-o dãm noi dumneavoastrã
în aceastã searã, Domnul trebuia
sã nãscoceascã omul, care numai el poate fi
ºi ceea ce nu este, dovedindu-se astfel mai
presus de scãlâmbãitoarele maimuþe, de
balenele cântãtoare, de papagalii pictaþi ºi
de oricare alte fiare.
Când primul om, însuºindu-ºi lecþia
cereascã, i-a arãtat Domnului cã poate avea
ºi-o altã faþã decât cea a sufletului sãu, cã e
în stare sã se dea drept altul ºi chiar sã
moarã dar numai pânã la cãderea cortinei,
Dumnezeu, mulþumit de a fi inventat actorul,
a aºteptat sã-nceapã piesa.