Tot despre modelul grec în cultura română: parabole ... - Caiete Critice

Când te sacrifici pentru un gând sã-þi dai
seama cã nu este cel mai mare gând.
Am fost totdeauna penibil surprins când
tinerii naþionaliºti germani îmi prezentau
naþiunea ca un absolut, iar naþionalismul ca
ultima finalitate a istoriei. A fi sutã la sutã
naþionalist nu e posibil decât dacã revelaþia
elementelor esenþiale ale lumii se face prin
naþiune ºi pentru ea. (Cazul unora din slavofili.)
Dar pentru tine naþiunea începe undeva
ºi sfârºeºte cândva; când pentru tine problema
naþiunii este o problemã de imediat, de
existenþã temporalã ºi istoricã, atunci este
imposibil sã vezi naþionalismul ca ultimã
finalitate a istoriei. Poate de aceea naþionalismul
este mesianic, fãrã sã fie apocaliptic ºi
utopic. Apocalipsul ºi utopismul nu þin de
esenþa naþionalismului; ele se caracterizeazã
numai în epoci de exaltare sãlbaticã.
Eºti naþionalist numai la un moment dat,
când a nu fi naþionalist este o crimã împotriva
naþiunii. La un moment dat, adicã la un
moment istoric, când intervenþia fiecãruia
este o problemã de conºtiinþã. Exigenþa
momentului istoric vrea sã spunã cã nimeni
nu e naþionalist, ci fiecare este ºi naþionalist.
Nu putem fi totali decât cu ceea ce rãsare
esenþial ºi originar din sâmburele destinului
nostru. Dar ceea ce este originar ºi esenþial
în noi participã la o idee de universalitate.
Naþionalismul românesc n-are vitalitate
ºi sens decât dacã pune problema României
în termenii ei ultimi. Naþionalismul geografic
de pânã acum, cu toatã literatura de
exaltare patrioticã ºi cu viziunea idilicã a
nonexistenþei noastre istorice, îºi are desigur
meritele ºi drepturile lui. Dar nouã sã ni se
dea voie sã ne gândim la el numai în ceasurile
de destindere. N-avem timp ca sã
facem procesul tuturor strãmoºilor noºtri ºi
nici sã-i facem responsabili. ªi apoi, nu
vrem sã pierdem din orgoliu uitându-ne
înapoi…
Naþionalismul românesc de pânã acum –
aºa cum se exprimã în conºtiinþa publicã –
nu depãºeºte gândul unei conservãri teritoriale
ºi, pe plan moral, pe acela al unei moralizãri
colective. Dar aceasta este atât de
puþin, încât nu mã mir de ce oricãrui intelectual
mai rafinat de la noi îi este ruºine sã
34
Emil Cioran
se numeascã naþionalist. Problema esenþialã
a naþionalismului românesc se epuizeazã în
întrebarea: cum poate România face istorie?
Din conservare nu mai faci un ideal, ci o evidenþã.
Intereseazã numai capacitatea de
afirmare, voinþa de putere ºi orgoliul de a
avea un destin istoric. Toate culturile mici
trebuie sã treacã o treaptã istoricã, dacã au
voinþã de putere, aºa încât centrul de gravitate
al culturilor mici este în viitor.
Dacã ar putea întreba cineva: bine, dar
România vrea sã treacã treapta istoricã, se
vrea ea alta? Rãspunsul e greu, deoarece
lipsa de maximalism ºi de absolutism din
conºtiinþa publicã româneascã este atât de
mare, încât, privitã în toatã nuditatea ei, te
apucã o neagrã disperare. Ceea ce este sigur
e cã aceastã conºtiinþã aºteaptã o modificare,
de al cãrei conþinut spiritual ºi politic
nu-ºi dã seama.
România aºteaptã sã fie pusã la teasc ºi
aceasta e de-ajuns. Dacã n-ar fi aceastã aºteptare,
ar exista doar speranþa slabã a unei
dictaturi de sus, care, însã, neavând asentimentul
colectiv, s-ar transforma în tiranie ºi
teroare. Conºtiinþa publicã n-a ajuns pânã
acolo încât sã doreascã o înfrângere a
inerþiei istorice de pânã acum, în sensul
voinþei de a face istorie. Ea doreºte echilibru,
siguranþã ºi alte idealuri mediocre. Se
pune întrebarea: cine ar putea sã exploateze
aceastã dorinþã de modificare ºi, sugerând
mulþimii un ideal de comoditate ºi liniºte,
s-o punã la o mare încercare, în care toate
rezervele de viaþã ale unui popor sã izbucneascã
nestãvilit. Se va gãsi miºcarea ºi acei
câþiva oameni ca sã afirme pânã la obsesie ºi
nebunie un alt stil ºi o altã formã de viaþã?
Se vor gãsi aceia care sã poatã aduce naþiunea
la un astfel de nivel colectiv ºi creator,
cã în câþiva ani am putea lichida definitiv o
ruºine istoricã? Este o problemã înspãimântãtor
de grea pentru o þarã care o mie de ani
n-a luat conºtiinþa de sine decât apãrânduse
de duºmani.
Problema esenþialã a României este o
problemã naþionalã ºi, numai în al doilea
rând, socialã. Destinul naþional este arzãtor.
Dacã mi-ar spune cineva cã România în
douãzeci de ani ar ajunge la un echilibru