Tot despre modelul grec în cultura română: parabole ... - Caiete Critice

prin jetul confesiv, ajuns la noi prin procura
naratorului. Pe alocuri previzibilã, ficþiunea
nu devine în niciun caz mecanicã, ci concureazã
cu crâmpeiele de viaþã, a cãror
veridicitate calinã se insinueazã treptat, dar
sigur. Istoria Marianei se consumã rapid, în
tandem cu viaþa Anei Maria, fiica sa, al cãrei
nume este, de altfel, un dublu anagramat al
numelui sãu, un ecou al propriilor neliniºti
ºi speranþe.
La pensiunea soþilor Kraml, odatã reîntoarsã
în Austria, Mariana întâmpinã
greutãþi. κi recupereazã fata rãmasã în þarã
cu greutate, aproape cã o furã, iar faptul cã
o are lângã ea, chiar pentru scurtã vreme, e
o victorie: „fiica ei iubitã, da, pe care o
ducea acum în braþe, adormitã, ca un trofeu
sau ofrandã, în cãmãruþa ei de trei metri pe
patru din pensiune. O puse în pat ºi îngenunchie
ca pentru rugãciune, cu mâinile
împreunate sub bãrbie ºi coatele sprijinite
de marginea patului adulmecând-o ca-n
transã, încã nevenindu-i sã creadã” (p. 130).
Violatã ºi bãtutã, Mariana îºi revine, pentru
24
Irina Georgescu
cã are motive sã trãiascã. Bucuria ei este cã
fata învaþã bine, cã este demnã, modestã,
curajoasã, se strãduieºte sã participe la cursuri
de actorie ºi de coregrafie, ia lecþii de
dans, se strãduieºte sã ducã o viaþã normalã,
chiar dacã descoperã cã suferã de
Lupus, o boalã cu nume de fiarã. Viaþa personajului
este tulburãtoare adesea, iar
naraþiunea este amprentatã de tristeþile ºi de
bucuriile mãrunte ale unei femei singure.
Fãcându-ºi ucenicia ca mânã de ajutor a
translatorului poliþiei din Viena ºi ca ospãtãriþã
într-un restaurant de la periferie,
muncind la negru, Mariana învaþã nu doar
germana, ci ºi cum sã punã pe roate o
afacere. Ajunge în timp, patroneasã de restaurant,
dar destinul, în care crede orbeºte,
se întoarce împotriva ei ºi pierde aproape
toþi banii strânºi. Se angajeazã la o firmã de
asigurãri, obligatã sã lucreze neîncetat, sã
vorbeascã „în cinci limbi, opt ore încontinuu,
intermediind între clienþi asiguraþi prin
Global, accidentaþi pe ºosele din toatã
lumea ºi firme de tractãri, spitale ºi servicii
de ambulanþe cu elicoptere” (p. 361).
Tristeþea acestei cãrþi este pe alocuri
nãucitoare. Asemenea oamenilor pe care îi
întâlneºte, ºi îngerii care-i populeazã imaginaþia
suportã categorisiri ºi declasãri.
Suferind de o boalã imunodeficitarã numitã
Lupus, Ana Maria este condamnatã la
moarte lentã, cu tratamente costisitoare ºi
regim strict. Îngerii sãi se cuminþesc, dar nu
se lasã domesticiþi pe de-a-ntregul. Sunt
vesperali, ca îngerul Lupus, îndepãrtaþi ºi
idilici, asemenea lui Sebastian cel plecat
peste ocean, „o fiinþã sublimã, fabuloasã, un
înger cu înfãþiºarea unui bãiat de ºaisprezece
ani, înalt, ºaten, cu ochi negri, adânci,
cãruia de la o zi la alta îi cresc aripi când
o þine de mânã” (p. 214), „îngeri ca niºte
pãsãri”, „îngeri care salveazã copii”, îngeri
buni ca Manfred ºi Karl, Herr Kalig, sfãtuitorul
lor legal la care apeleazã în momente
de crizã, îngeri capricioºi ºi leneºi, ca
Gabriel cel regãsit din copilãria petrecutã la
restaurantul cu specific românesc „Trocadero”,
din Viena, „îngerul ei pãzitor de
rahat”, care „nu ºtie altceva în afarã de fotbal
ºi de Steaua lui Nea Gigi”, „egoist ºi
neam prost, mitocan, nu-i pasã cã dansul e