Tot despre modelul grec în cultura română: parabole ... - Caiete Critice

More documents

Recommendations

Info

frecvent, mai probabil, decât a fi un ales al revelaþiilor supreme. Am putea crea o ontologie a liricii – de ce am aborda lirica, expresia poeticã, de orice tip, în oricare dintre variantele sale estetice, exclusiv lingvistic, ori semantic, ori psihanalitic, simbolic, textualist, sociologic ºi pãnã la urmã chiar literar-estetic? Lirica este trimitere a unui mesaj cãtre o þintã transcendentalã, inserþie în spaþiul dintre imanenþã ºi divinitate, în deschiderea dintre prozã ºi, repet, rugãciune. Astfel lirica este un nivel de existenþã a spiritului, a umanului – omul, oricum, este fiinþa care planeazã, se situeazã, la demarcaþia dintre existenþã ºi inexistenþã, nu dintre viaþa, ca imanenþã ºi moartea, de asemenea imanentã, ci inexistenþã prezentã în existent, inexistenþã din care se alcãtuieºte existentul, în modul explicitat, atât cât ºtim, din filosofia lui Anaximandru, a nedeterminãrii, a apeironului. Iatã, exemplele pentru alte douã condiþii ale liricii: Shakespeare ºi Eminescu – apropierea celor douã nume poate mira, însã nu mai mult decât pe cei fie supratimizi, incapabili astfel a diferenþia planul minimalismului (acesta este cuvântul) istoric românesc, de cel al structurilor creatoare de geniu, ale unei naþiuni, întruchipate de un numãr foarte limitat însã departe de a fi nul, de personalitãþi excepþionale, fie de cei loviþi de un grav handicap sub raportul perceperii valorii. În ceea ce priveºte opera shakespearianã am o clarã, dar nuanþatã adeziune la opinia lui Tolstoi. Shakespeare este imposibil de integrat în linia mare a poeziei tragice, ca dramã ºi poezie totodatã. Primul mare poet tragic a creat valorile de neatins ulterior în evoluþia artei ºi în cadrele destinului uman. Eschil este autorul suprem în teatru. Sofocle este, cu siguranþã geniul clasicitãþii ºi caracterului flamboiant al expresiei dramatice. Odatã cu Euripide, începe barocul tragediei, dar calitatea principiului tragic încã nu coboarã. Seneca se plaseazã în linia lui Euripide, fãrã a se aºeza la un nivel egal cu acesta sub raportul controlului asupra metaforei, sau expresiei în general. Elementul pur poetic – oferind suport expresiv texturii 40 Caius Traian Dragomir dramatice este perfect în opera lui Eschil ºi Sofocle ºi nu diminuã într-o mãsurã propriu-zis nefericitã în linia Euripide ºi nici mãcar Seneca. Dacã poezia este – crocean – dualitatea intuiþie-expresie, atunci este evident cã intuiþia în tragedie priveºte conflictul, iar expresia se dovedeºte a fi de calitatea absolutului estetic sau. Poezia tragicã se apropie de lirism la Sofocle, dar diferã de acesta, prin faptul cã lirismul are o altã adresã decât relevarea conflictualitãþii, el este, reluând dintr-un alt unghi cele spuse anterior, exprimare a coeficientului de transcendenþã prezent în uman. Despre poetul liric, Dumnezeu nu ar fi spus, aºa cum a fãcut-o cu privire la înaintaºii, dar ºi contemporanii, lui Noe, cãci este „numai trup”. Clasicii francezi – Corneille ºi Racine – creazã tragedii perfecte sub raportul structurii dramatice, dar transformã poezia în expresie discursivã în raport cu ei apare în faþa conºtiinþei omeneºti, deschisã valorii estetice, grandoarea lui Shakespeare: el construieºte dramatic în deplinã confuzie ºi neglijenþã ºi chiar puerilism, dar se dovedeºte iremediabil, prin chiar teatrul sãu, cel mai mare poet liric al literaturii lumii, din totdeauna, aþa cum Molière este autorul comic inegalabil în sensul cel mai strict. Ceea ce încerc aici nu este însã realizarea de clarificãri valorice. Tragedia renaºte, oricum, prin Goethe, Schiller ºi, ulterior, în Ibsen, Strindberg, O’Neille. În legãturã cu Shakespeare important este cã – în sonete dar mai ales dincolo de sonete – fiecare vers al sãu, fiecare monolog, ori dialog, sau aproape fiecare, este o raportare a umanului la o viziune de sine transcendentã. Neîncheierea pasiunilor prin moarte este ceea ce exprimã liric Shakespeare, în toate operele sale dramatice, precum ºi în sonete; restul operei sale poetice stã mai curând în umbra acestor douã marii edificii în care îºi aflã definirea geniului sãu. O face însã prin raportarea nu la supranaturalul din om, precum se întâmplã în Poemele Orfice – tot ceea ce face substanþa lirismului renascientist shakespearian priveºte forma ºi aspiraþia maximã adoptatã în fluxul trãirii spiritului ca întrupare umanã. Lirismului fiinþei, exprimat în orfism, i se adaogã, în Renaº-
Lirica fiinþei, lirica fiinþei umane ºi lirica egoului tere, prin Shakespeare, un lirism al fiinþei terestre, dar excepþionale. Omul nu se mai aflã în contact direct cu zeul, precum persoana umanã în perioada clasicã a culturii elene, nu comunicã direct cu Dumnezeu precum omul Noului Testament – el, poetul, este obligat sã se mulþumeascã a se deschide cãtre o transcendenþã a existenþei istorice, deci înspre o transcendenþã paradoxalã ºi, astfel, imperfectã. Adlerian, o deficienþã genereazã o calitate: Shakespeare maximalizeazã expresia liricã tocmai pentru cã, în plan uman el realizeazã o creaþie aservitã. Când aceastã creaþie se elibereazã din nou? In romantism, acest preambul al Revoluþiei Franceze ºi al tuturor celorlalte revoluþii, unele dintre ele tot franceze, altele provenind din alte culturi. Renaºterea este, cu deosebire, marea creaþie a Italiei pentru cã aceasta nu stã sub o conducere unicã, nu opune culturii o altã valoare intr-adevãr mai mare, decât cea a credinþei, iradiind din Roma, dar adesea cenzuratã de autoritãþi foarte puþin influenþate de ordinea religioasã, ci de aceea militarã. Perechea iluminism-romantism face din om, încã o datã, subiectul contactului direct al creatorului în ordine esteticã ºi existenþalã cu transcendenþa. Lirica eminescianã, asemenea celei antice este aproapiatã de rugãciune, dar este rugãciunea unei personae umane concrete ºi nu a fiinþei ca formã onticã unicã a realului ºi nici a fiinþei umane definitã prin puterea sa. Shakespeare aratã prin liricã, aceea din sonete ºi cea din teatru, cã dincolo de frontierele Italiei – ºi, parþial, ale Þãrilor de Jos –, dincolo, oriunde ar fi fost sã fie, de anumite circumstanþe de epocã, exprimarea poeticã desãvârºeºte toate valorile eului pe care, însã, nu îl elibereazã. Eminescu este ºi nu este un romantic târziu, în sensul cã el nu reprezintã o trenã a romantismului, ci adevãrata sa împlinire. Împlinirea în artã vine întotdeauna pe un sfârºit de val, precum opera lui Brahms în clasicismul musical ºi, cu deosebire, simfonic, Tizian ºi ceilalþi mari veneþieni faþã de pictura Renaºterii florentine ºi romane, Van Gogh, în descendenþa impresionismului însã dincolo de acesta. Nu am de gând sã fac aici demon- straþii cu privire la valoarea universalã a versului eminescian – ele sunt la fel de simple ºi de evidente precum acelea eventual referitoare la inefabilul poeziei shakespeariene, din replicile lui Hamlet ºi, indiscutabil, chiar ºi din acelea ale lui Richard III, sau ale sinistrei Lady Macbeth –, dar tocmai din cauza superbei expresivitãþi a rãului calitatea dramaticã a tragediilor, la Shakespeare, suferã. Un alt element propriu lirismului eminescian, dincolo de valoarea sa, meritã a fi relevant. În toatã creaþia lui liricã – ºi numai în aceasta, în literatura românã – Eminescu este, în sensul cel mai strict o personalitate suveranã. El se comportã ca o autoritate supremã prin raportare la substanþa operei sale, dar ºi la extracþia acestei substanþe din existenþã. În toatã poezia, Eminescu nu este niciodatã supus unei suferinþe circumstanþiale – el se reîntoarce la relaþia datã omului sã o încerce la întâlnirea ºi, eventual ciocnirea cu absolutul ºi totuºi, subiectul liricii sale este, aºa cum se crede în general despre liricã, dar este cu mult prea rareori adevãrat, exclusiv el însuºi, pentru cã el adoptã, romantic, acceptând orice risc, libertatea deplinã. In aceastã privinþã, cu toate diferenþele în rest se poate spune cã poetul de care se situeazã cel mai aproape Eminescu este Victor Hugo. Este sigur cã a nu vedea valoarea diferenþiatoare a liricii eminesciene pentru o culturã care, istoric, l-a adoptat drept model reprezentativ, fãrã a ºi-l impune sieºi decât foarte limitat, cu totul ocazional, ca model formal, înseamnã fie, aºa cum am spus, un deficit intelectual, þinând, în limbaj kantian de limitãrile, personale, privind puterea de judecatã, fie o indisponibilitate patentã pentru libertate – pentru libertate în sensul major al acestui termen: asumare a dreptului la o legãturã personalã, directã, cu transcendenþa, cu absolutul. Lirica este deci aspect, element ºi expresie a libertãþii sau, poate, spre a nu ne plasa în opoziþie cu propria noastrã atracþie pentru poezia din planul de profunzime al operei Shakespeare, dramele acestuia rezervã, în beneficial unei eliberãri viitoare, zgomotul ºi furia încercate în aceastã lume, pânã aproape dincolo de timp. 41
Page 1: 1 (27 9) / 2011 1 (27 9) / 2011 I S
Page 4 and 5: on-line Dan Petru CRISTEA: La ce e
Page 6 and 7: fapte de spaimã. Comedia începe
Page 8 and 9: Acest regat, în care Soarta a orâ
Page 10 and 11: În 1998, apãrea primul volum din
Page 12 and 13: sacrat cãrþii cu aproximativ acel
Page 14 and 15: o laudã nemeritatã, o interpretar
Page 16 and 17: mele./ Asta ºi vreau./ Sã moarã
Page 18 and 19: piese. Desigur, cantitatea nu influ
Page 20 and 21: noi, bãtrânii, noi înþelepþii,
Page 22 and 23: Exasperarea, dezorientarea, dorul,
Page 24 and 25: iad, în iad, în iad” (Pufnetul
Page 26 and 27: prin jetul confesiv, ajuns la noi p
Page 28 and 29: Valentin COSEREANU Eminescu - scris
Page 30 and 31: 5 Apud Nicolae Dabija, op. cit., p.
Page 32 and 33: Dupã o prealabilã vizitã fãcut
Page 34 and 35: pentru cã descoperã o plãcere î
Page 36 and 37: Când te sacrifici pentru un gând
Page 38 and 39: un milimetru. Vor exista ideologii
Page 40 and 41: Caius T. DRAGOMIR Lirica fiinþei,
Page 44 and 45: Ileana MIHÃILA Quelques précision
Page 46 and 47: Phillipe Quinault, par exemple, ni
Page 48 and 49: de 15 décembre 1754, deux mois ava
Page 50 and 51: tudes, au contraire, il commence à
Page 52 and 53: du et réédité 29 . Gh. Adamescu
Page 54 and 55: man. Thus, there is in man a hierar
Page 56 and 57: This means that in the behaviour of
Page 58 and 59: The Dionysian (in short, very reduc
Page 60 and 61: E drept cã Sebastian îºi petrecu
Page 62 and 63: o vede pe Leny mergând, „cu pasu
Page 64 and 65: „Am foarte multã tandreþe pentr
Page 66 and 67: speare. O piesã minunatã - Noapte
Page 68 and 69: Interdisciplinaritatea reclamã azi
Page 70 and 71: ce a fost creatã, sã poatã fi re
Page 72 and 73: 70 Thierry de MONTBRIAL* "O lume po
Page 74 and 75: lupã: el mãreºte imaginile. În
Page 76 and 77: fiscalitãþii etc. Dar ei consider
Page 78 and 79: În 1987 am formulat teoria evoluþ
Page 80 and 81: ale celui de-al doilea mileniu al e
Page 82: determinat linia evolutivã a acest

Tot despre modelul grec în cultura română: parabole ... - Caiete Critice

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?