Tot despre modelul grec în cultura română: parabole ... - Caiete Critice

Eminescu - scrisoare din Odesa
turceºti 13 a lui Ilie Iacub). El stã încorsetat ºi
cu povara grijii zilei de mâine, grijã de care,
în tinereþe, nu era deloc afectat; trãia cum ºi
cu ce putea, împrumuta bani ºi-i dãdea
înapoi când îi avea, cãci în principal, lectura
ºi idealurile erau preocuparile lui definitorii.
Acum este obsedat de existenþa zilnicã,
se plânge de duºmanul cel mare al singurãtãþii...,
urâtul; el, care-ºi trãia bucuria
singurãtãþii cu gândiri ºi cu imagini, el, cel
care îi întâmpina cu ostilitate pe cei care
soseau nepoftiþi la vreuna din nenumãratele
gazde, întrerupându-i lectura ori scrisul (Ei,
ce-i, la ce-ai venit? - era replica aproape nepoliticoasã
despre care povesteºte ªtefanelli ºi
Slavici, prieteni apropiaþi ºi credibili).
Aflãm apoi cã deºi nu tocmai vorbãteþ, poetul
este condamnat la un mutism absolut, cã nu
are ce sã citeascã în afara unei ediþii de poezii
a lui Heine, rãtãcitã printre bucoavnelele
doctorului secundar. E de mirare cã nu ºi-a
luat de citit, la un om care ºi-a cãrat lada cu
manuscrise ºi cãrþi o viaþã întreagã, peste tot
pe unde i-a fost dat sã umble, iar când n-a
mai avut-o s-a interesat cu disperare de ea.
Dintr-o altã scrisoare aflãm cã citea Neue
freie Presse chiar cu întârziere, aºa cum
ajungea ea la Kuialnik.
O atmosferã apãsãtoare inundã sufletul
poetului, întrucât nici un român nu-[i] intereseazã
existenþa. Un Sãrman Dionis cugetã
într-o gravissimã „prozã” de un realism
sfâºietor: vântul ºi valurile lacului, cu freamãtul
lor neîncetat, iatã singurul acompaniament
al zilelor ºi nopþilor, care se scurg uniforme ºi
monotone, ca bãtãile unui ceasornic de pãrete.
Dar nu un Dionis cãruia sã nu-i pese de
nimeni ºi de nimic, prins în mrejele creaþiei,
ci unul îngrijorat de existenþa sa zilnicã ºi de
faptul cã nimeni ºi nimic nu-l mai poate
împinge la o mai mare activitate. Nu existã
mirare pentru o astfel de atitudine. Poetul
este prins în propria sa apã a „amorþelii”
vieþii, cãci apele prin definiþie sunt cele care
declanºeazã melancolii atroce, prin înºãºi
substanþa lor de val revenind sacadat ºi
monoton. Nimeni nu vorbeºte mai clar
despre astfel de stãri melacolice decât poetul
însuºi. Este o scrisoare al cãrei conþinut
se topeºte încet, încet, într-un elogiu viu al
singurãtãþii ºi al disperãrii, atunci când poetul
îºi propunea sã fie cât mai puþin suspectat
cã plecase din nou din logica lumii acesteia:
Vremea pe aici e cam rãcoroasã ºi deºi
ameninþã pururi sã ploaie, totuºi nu face decât
sã picure din când în când. Încolo, duºmanul cel
mare al singurãtãþii mele este urâtul. Persoanele
câte sânt abia vreo douã din ele rup câte un
cuvânt nemþesc ori franþuzesc. Astfel - deºi nu
tocmai vorbãreþ de felul meu - sunt condamnat
la un mutism absolut 14 . E parcã o scrisoare din
temniþã, atât de copleºitoare este melancolia
declanºatã de monotonia lacului.
Privitã din unghiul omului obiºnuit,
melancolia pare a fi „boala” poetului tânãr,
cu care cocheteazã pânã la confuzie. În fapt,
melancolia despre care vorbim aici este un
dat nativ cu care coboarã eul poetic însuºi
din cer, odatã cu harul divin ºi inexplicabil
al creaþiei. Lui Eminescu i s-au dat în aºa
mãsurã amândouã, încât le va resimþi ca pe
o adevãratã povarã, rãmânând, cu toate
acestea, în ochii posteritãþii, pururi tânãr 15 ...
Crepusculul, evanescenþa premerg toate
cele descrise mai sus, aºa cum se aleargã în
tradiþia popularã soarele cu luna: ceas[ul]
tainei, asfinþit[ul] de sarã 16 sunt lãsate în
urmã, dacã nu uitate cu totul în aceastã
scrisoare. Omul, în atari împrejurãri, nu mai
poate sã trãiascã poetic. În aceste momente,
asfinþitul se confundã mai degrabã cu ora
când Iisus îºi ia rãmas bun de la ucenicii sãi,
când ziua pãrãseºte noaptea ºi când melancolia
nu se mai face vers 17 . Melancolia de acest
tip e mai degrabã o noapte a sufletului 18 . Un
îndrãgostit cuprins de melancolie vorbeºte încet
13 Apud Nicolae Dabija, op. cit.. p. 319
14 Scrisoarea lui Eminescu cãtre Burlã, Liman, 1885. Originalul se gãseºte în Fondul documentar al
Bibliotecii Naþionale de Poezie „Mihai Eminescu” – Ipoteºti, inv. nr. 42.
15 Mihai Eminescu, Opere I, ed. cit., p. 199.
16 Ibidem, p. 201.
17 Ibidem, p. 106.
18 Jean-Pierre Richard, op. cit., p. 56.
31