Tot despre modelul grec în cultura română: parabole ... - Caiete Critice

un milimetru. Vor exista ideologii ,,frumoase“,
,,nobile“, ,,generoase“, dar acestea
sã ne fie servite dupã ce nu mai avem nimic
de fãcut. Un ideal politic, din moment ce e
vitalizant ºi regenerator, trebuie sã se afirme
cu forþã, cu patos, cu exaltare.
Recunosc oricând cã literatura hitleristã
este ilizibilã, cã nivelul spiritual al Germaniei
actuale e destul de scãzut, cã artistic
Germania este neinteresantã deocamdatã,
cã din mai multe puncte de vedere naþionalsocialismul
este un atentat împotriva culturii;
dar sã mi se dea voie sã recunosc cã
organizarea formidabilã a tinerimii poate
scuza un gol în culturã, iar participarea
activã a naþiunii la destinul ei politic
împlineºte o deficienþã temporarã a spiritului
modern. Dacã am o simpatie pentru
Germania, aceasta nu e nici pentru oameni
ºi nici pentru idei, ci pentru frenezia care a
nãpãdit o întreagã þarã.
Dar se va spune: dacã aceastã energie freneticã
se va declanºa într-un viitor rãzboi?
Aceastã obiecþie este desigur justã; mai
mult, ea rezultã dintr-o realã constatare de
fapte ºi de simptome. Decât, nimeni nu vrea
sã tragã de aici ultimele consecinþe. Dacã
Germania se preparã de rãzboi, dacã triumful
spiritului militarist va trebui sã-ºi afle o
expresie într-un viitor apropiat, atunci noi
prin ce putem opune o rezistenþã, dacã nu
prin crearea ºi la noi a unor condiþii
analoage de existenþã, care ar favoriza
ecloziunea spiritului militarist ºi ar organiza
tinerimea pe alte baze. La noi este dispreþuit
spiritul în care este educat tineretul german,
se vorbeºte cu superioritate de barbarie, de
teutonism etc. Gãsesc, însã, criminal, ca
atâta timp cât Germania este o forþã în
Europa, sã se facã educaþie pacifistã. Este
dezastruos ºi neliniºtitor cã la noi pacifismul
a gãsit un ecou atât de mare. Românii
nu gândesc nici naþional ºi nici politic. Cemi
pasã mie de bruma de culturã nãscutã în
fada noastrã libertate pseudo-democraticã,
dacã în zece-douãzeci de ani, un rãzboi va
da proba zdrobitoare a ceea ce regimul
politic al României a fãcut din ea: o iluzie.
România nu poate produce o culturã de stil
36
Emil Cioran
mare, dar ea poate ºi trebuie sã devinã o
naþiune consistentã. Ceea ce s-a fãcut pânã
acum nu meritã decât blesteme.
Singura satisfacþie ce s-ar putea da þãrii
ar fi un lagãr de concentrare în care s-ar afla
o sumedenie de oameni politici ai României
de la rãzboi încoace. Trebuie sã te întrebi
dacã toþi oamenii care n-au fãcut altceva
decât sã dizolve entuziasmul tinerilor, mai
meritã sã trãiascã. Dacã mi s-ar spune cã
þara ultragiatã nu va cunoaºte în câþiva ani o
rãzbunare grozavã, atunci mi-ar pãrea cã
aceastã þarã însãºi n-are nici un sens.
Germania a fost comparatã cu Sparta.
Comparaþia e justã. Trebuie sã ne intre tuturora
în cap, trebuie sã ne devinã o obsesie,
pe care s-o strigãm pânã la ridicol sau pânã
la groazã, cã singura posibilitate, pentru ca
România sã nu fie o apariþie efemerã, este
infiltrarea spiritului spartan într-o þarã de
ºmecheri, de sceptici ºi de resemnaþi.
Aceastã chemare sã fie atât de des strigatã,
încât din banalitate sã devinã teroare. Acelora
care rãspund unei asemenea chemãri,
invocând fleacul nostru de culturã, va trebui
sã le rãspundem brutal cã voinþa de putere
a unei naþiuni este mai esenþialã decât o
iluzie de culturã. ªi apoi, de ce ar exista o
incompatibilitate atât de tranºantã între
voinþa de afirmare a unei naþiuni ºi lumea
spiritului? Câþi inºi de la noi au dreptul sã
vorbeascã în numele culturii? Pe câþi i-ar
putea jena spartanismul ºi militarizarea
tinerimii? Câþi meritã libertatea în România?
Nimeni nu crede în România. Dar ar trebui
siluiþi sã creadã, pedepsite îndoielile,
constrânºi sã accepte o misiune. Concep un
regim care ar face un plan de transfigurare a
României ºapte ani, care ar impune un astfel
de dinamism þãrii cã nimeni n-ar putea
merge alãturi de linia ascendentã, de spirala
istoricã a þãrii. De ce sã nu concepem un astfel
de regim? Suntem chiar obligaþi sã-l concepem,
sã-l aºteptãm ºi sã-l preparãm în noi.
România nu ne mai poate oferi decât
aceastã alternativã: disperarea sau misiunea.
Este grozav cã în ea nu întâlnim decât
îndoialã. Toatã lumea se îndoieºte; nimeni