4750 - Oglinda literara

www.oglindaliterara.roESEUSFERICITATEA ETERNĂ A GENIULUI, EMINESCU…Magdalena AlbuRotunditatea intelectuală a unei naţii, spaţiile ei de circulaţievalorică intrinsecă se regăsesc zăbovinde latent şi predestinate,parcă, în „sâmburul” viu şi fascinant al „coexistentei contrariilor”omului universal – Geniul. Paşii-definiţie ai noţiunii, oricâţi ai număraîn şirul vremilor, se ating ca o curgere lină în geometria lor fixată,proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnită dansul ziditor alexpresiei înalte, desăvârşite, ce fluidizează unic şi major eternal şiabsolutul din adevărul oricărei finite, precum va fi zis-o cel care,constrâns a se muta în Caesareea Palestinei în anul 231, închiseochii la puţin timp după prigoana anticreştină a împăratului Decius,în timpul căruia fusese încarcerat, exegetul creştin timpuriu,Origene.Cum cerul îşi toarnă zilele şi nopţile în albiile pietruite ale apelorsau cum astrele îşi lipesc luminile de colţurile singuratice alestâncilor, cu esenţe peste vibraţii şi cu adânciri de sunete peste monotoniigrave şi-a umplut rosturile fiinţării sale pământeşti una dintreperfectele întretăieri de raţiune şi de sentiment ale spaţialităţiiromâneşti şi universal, „manieristul” romantic total, ca şi Goethe,Eminescu.Sentimentul degajat al operei în sine implică un teritoriu prestabilitde universalii determinate, nişte universalii care, dacă amputea considera aşa, se adaugă unul altuia şi se leagă atât destrâns, de intim, încât se naşte impresia de poziţionare a cititoruluipe circumferinţa bine definită a sensibilităţilor profunde, a sensurilorşi a trăirilor purificatoare, aflate laolaltăîntr-o stare de pendulare armonioasă întrepunctul paradisiacului oniric şi cel ontic, al neliniştilor,al nimicniciei şi al răzvrătirilor socialesau pasionale de tot felul, încheindu-se totul,ca într-o temă, parcă, „specială şi specifică”,cu momentul psihologic final: detaşarea evidentăa creatorului, a omului faţă de realitateafizică imediată, dar o realitate deloc oarecare,ci una mustind a falsitate şi a relaţii de ordinehaotice, pigmentate cu frânturi spelbe de logicăsterilă şi deformată şi amestecate cu farduriletriviale ale intenţiilor omeneşti mărginiteşi oculte.Optica fundamentală a întregii opereeminesciene este de o structură arhitecturalăa sophicului şi a poeticului aparte. Ni seaşază aici o deplină dezvelire a sufletului luiEminescu, el rămânând, până la urma, departe,în spatele unui timp adimensional, deunde trebuie să îl percepi mai mult decât cape o lume, trebuie să îl simţi aidoma unui spaţiuînchis, în care irizaţiile culturii româneşti şi universale se regăsescfibră cu fibră, punctiform, cu pulsaţii ritmice şi ample, cestilizează şi impun, fiindcă, precum se adânceşte în auz somnul copacilordin seminţe, aşa şi conştiinţa Poetului se desfăşoară pe sineîn unicul sau templu existenţial, care este Cuvântul. De fapt, conştiinţase supune conştiinţei; ea nu are nici în faţă, nici în spate unalt rang de raportare, ci se identifică permanent cu sine însăşi şi cunimic altceva, exact ca în jocul adevărat al iubirii de tip absolut, undecei doi indragostiţi se suprapun şi se confundă unul cu celalalt, nedândvoie niciunui intrus să ameninţe echilibrul afectiv dăruit de divinitate.Precizam în titlu despre sfericitatea eternal a geniului. Întradevăr,orice zona sau segment am alege din scriitura creatorului,vom întâlni peste tot o suma infinit majorată prin alte şi alte co notaţiiinterpretative, ce se vor adăugitoare întregului artistic, definind unspor de substanţă asupra ideii fundamentale înrădăcinate universalităţiide către POET. Un exemplu de-acum bine conturat de specialist,timpul la Eminescu, poate fi îmbunătaţit prin câtevacaracteristici suplimentare. Este bine cunoscută în acest sens demonstraţiaRosei del Conte privind ambivalenţa timpului psihologic.Totuşi, se impune să adaugăm ilustrei teze a distinsei exegete ocompletare de continuitate, anume aceea că la Eminescu întâlnimo trivalenţă temporal, bazată pe relaţia de incluziune remarcabilă,scoborâtă de undeva din interogaţiile pe care ţi le trezesc imnurilevedice, mai precis cartea X din Rig Veda sau Imnul Creaţiei: „De lace a venit acest univers, fie el creat sau necreat, o ştie doar Acelacare veghează asupra lui şi n-o ltie poate nici el?”. În afară de timpulcontingentului relativ cu cele două faţete ale sale – timpul carealitate foarte reală, cum a definit noţiunea Immanuel Kant, care selasă parcurs de fiinţe, şi timpul interior, cel distructiv, ce erodeazăfăptura în întregul ei şi îi anunţa diabolic moartea, acest din următimp fiind definit de către Eminescu drept „viermele vremilor roadennoi”, în afară de timpul sferic al vremurilor care „stau”. „vremuiesc”:„Natura n-are ieri şi azi”, ea îşi mişcă circular astrele, cepleacă dintr-un punct spre a ajunge într-un acelaşi punct, de fapt,cicleaza etern către o devenire care nu există – şi e această cicli-tate, ne întrebăm, arta Ziditorului sau blestemul Său?! -, lăsând lao parte, deci, aste două timpuri destinate materiei şi imateriei la unloc – căci, după cum bine zice Aristotel: „Care e substanţa imaterialăîn univers? Materia e răspunsul.” -, există o altă unitate de timp,complet atemporală în esenţa sa, şi anume, Timpul de dincolo detimp, care le include peremptoriu pe celelalte sau, mai correct, carele generează, le dezghioacă din fiinţa sa absolută.Timpul-netimp este „prins” cu riscuri enorme, riscul căderiiproprii, oniric vorbind, şi e limitat în durata de înseşi limitele personaleale individului, poetul în speţă, pentru că raţiunea în urma căreiase produce căderea dureroasă a omului este aceea căabsolutul Demiurg se automisterizează, se protejează, îndepărtând,astfel, printr-o puternică forţă de repulsie orice limitat contingentcare doreşte să deţină cunoaşterea şi iubirea absolute, genuine(vezi „Sărmanul Dionis”). Căderea din Netimp în Timpul contingentuluitrebuie văzută ca o stare de întoarcere a individului către condiţiasa anterioară „urcuşului”, specifică.Sentimentul apartenenţei la timpul fiecăruia, deşi Dumnezeue-n toate şi, deci, în fiecare e o părticică de Netimp, e strict. Putemobserva, în contextul dat, ca exclusivitatea Absolutului nu ne aparţinenouă, limitatului contingent în care se spulberă şi timpul greu şi,de multe ori, sumbru al istoriei, ci, ea sălăşluieşte undeva, în esenţaspecifică a unicului Creator suprem, Dumnezeu. Aspiraţia Poetuluicătre Timpul total, Netimpul, şi încercarea de trecere oniric prindogma sa – izvorul existenţei tuturora – dovedesc faptul că i „s-a îngăduit”acestuia aşa ceva, de a parcurge, oarecum, sensul dorinţeisale devenite obsesie, dezvoltând-o poetic intocmai ca pe o concluziedezgolită total în miezul imaginii ei. Individualismultemporal eminescian este unindividualism ce depăşeşte zăgazurile teluriceşi intră în hiperspaţiul fără limite al dumnezeirii,acolo unde poţi privi din acelaşi punct înainte,înapoi şi în prezent, totdeodată, fără amai fi nevoit să suporţi apăsarea referenţialuluispaţio-temporal lumesc agresiv şi limitat, casingur vector de raportare a materiei şi a spiritului,îngemănate amandouă în stricteţeauluitoare a ordinii prestabilite şi văzute dreptnişte simple treceri de la o stare la alta la nivelde detaliu infinitezimal şi, în acelaşi timp, casumă de astfel de treceri succesive la nivel demacrodimensiune sistemică.La EMINESCU, arta ideii şi a cuvântului,topite ambele cu vlaga geniului universal, facdin el POETUL CIRCULAR al literaturii noastre,iar genialităţii sale îi conferă o eternitatesprijinită pe sfericitatea sa cantabilă. Creatorulde valori EMINESCU întotdeauna a vrut altceva,a dorit sa spargă frontierele mentaleinterregnuri, interspaţii, interlumi şi să stea alezat deasupra acestoraîn corabia unui Univers, care se desparte de toate ipotezeleiluzorii ale umanului şi îşi lasă, ca un închis deschis, legile sale laîndemana oricărui estet supus şi smerit al unei admirabile Limbi Româneşticopleşitor de profunde.Gândirea eminesciană, fie că pleacă de la innobilatele zoneale literaturii la cele ale nu mai puţin interesantei filosofii, panoramate,din lipsa de timp fizic, nesistemic ori la cele ale traseelor istorice,politice, economice, ştiintifice etc., gândirea eminesciană,deci, nu e una a abstractizărilor şi a formelor apriorico-nesemnificative,pentru că ea se încheagă parte cu parte şi se rânduieştecrescător către fiinţarea eternizabilă în universul literaturii vremilorşi a lumilor, propunând altceva, o operă ca un organism viu, vast şipolisemantic, din care să se înfrupte cu o nobleţe desăvârşită generaţiileviitoare de români.Nu poţi vorbi despre EMINESCU la un anumit timp al gramaticiiromâne. Şi asta, deoarece marii scriitori ies din timp. Nu şi-lconţin. Când actele de cultură îmbracă puritatea sensului şi a exprimăriilor într-o dimensiune vertical infinit suitoare, atunci se întâmplăcum că spaţiul şi timpul unei naţii se dilată progresiv până lalimita superioară, născându-se acea stare de mit inclus unei atemporalităţispecific, iar geniul doboară orice urmă de mizerie patologicădeclarată între zăgazurile perfecte ale unei limbi scrijelitedureros de abject de către torţionarii scălămbăiaşi şi bolavi, martoriabsenţi şi înguşti ai desfrâului din Infernul propriei lor treceri lumeşti.„Ca o stea fixă, opera eminesciana luminează acum întregulcer al naţiei dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurilegeniilor universale”, scria, cu ani în urmă, unul dintre piloniifundamentali ai eminoscologiei româneşti, extraordinarul OM şicaracter, care a semnat o pagină antologică în critica literară autohtonă,cea care a fost acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga,marea Doamnă a literelor şi a rugăciunii sufletului omenesc.EMINESCU – un spaţiu de iubiri peste un spaţiu de vieţi, cutoată lumina unei tinereţi eterne şi prea nedrepte…4759