4750 - Oglinda literara

Jurnalul turistului român sărac (1979, 1981)(urmare din numărul anterior)Sub marea terasă a bisericii, se dispun alte şi alte terase,pe panta colinei, căci terenul coboară – şi nu oricum! – căci sunt şiruride scări care coboară spre alte terase şi alte scări coborînd,desfăcîndu-se şi adunîndu-se din nou... Tineri repauzînd pe trepte,perechi de îndrăgostiţi îmbrăţişîndu-se, prinşi de fiorul unic al irepetabilului;porumbei care poposesc în preajmă, să-i prinzi cu mîna,sau gata să aterizeze pe umărul cuiva, confundîndu-l cu vreo statuie.Fac poze, e un tremur în degetul meu care sunt sigur că se va„simţi” pe peliculă. Pentru o clipă mi se pare că văd Oraşul cu ochiilui Rastignac, în momentul cînd a scrîşnit orgolioasa provocare:Între noi doi, acum!Din aleea-scară cobor direct în inima cartierului montmartre– e o stradă, sunt nişte străzi pe curba de nivel, imediat la poalelecolinei, aici roiesc turiştii, aici sunt chioşcuri cu suveniruri, la totpasul sunt plantaţi pictorii care-şi expun lucrările şi se oferă să tedeseneze, sau deja au un client – un furnicar nespus de atractiv, dincare n-ai mai vrea să pleci; mă învîrt – deci exist, aici! – fac pozeprecum toţi ceilalţi, cumpăr cîteva ilustrate cu imagini din chiar acestloc şi pe moment mi se pare că nu mă înghesui printre turişti şi pictoriambulanţi, ci că trăiesc printre personajele unei cărţi. Una cualta se îngemănează...Şi totuşi, am reuşit să mă desprind de pe strada fermecatăşi din cartea pe care o citeam – şi, la 17:05 (o oră la Sacre-Coeur!),prin Place Pigale am ajuns în faţa restaurantului Trafalgar, ceva maijos, care prezintă, după cum se citeşte în vitrină un spectacol Nu Integral– fără afişe în vitrină, unicul afiş fiind chiar textul legii nr..., din1945, care interzice afişarea unor scene precum cele din program...tentaţie... Zăpăcit de faptul că un ins voise să mă tragă înăuntru,desigur pentru vizionarea programului respectiv, dacă nu la altul şimai şi,, o zbughesc pe străzile învecinate şi mă uit cît de cît, ca sămifac o idee despre atmosfera tît de picantului cartier, unde estetraficat amorul; mă pomenesc pe str. Rol. Rochefoucold, colţ cu str.Notre-damme de Lorette; o iau prin str. Fontaine, spre MoulinRouge, după cum indică planul oraşului (şi la fel de insistent instinctulmeu, care ştie el prea bine ce caută. Se pare că mă aflu pedrumul cel bun: Sirenes bar, Eros bar, Theatre Fontaine, Bar americain,Bar La petit noailles, Chez Boudon c’est bon, Şi îmi aparecam de departe faţada ca de mucava a faimosului Moulin Rouge,care de aici îmi face mai degrabă impresia unei mori de vînd dinzona Mahmudia- Popina, însă vopsită în roşu, desigur. Nu m-a tentatsă ajung pînă în dreptul intrării, să văd mai cu deamănuntul,poate aş fi zărit printre uşi luxul din interior, care de aici era doar opresupunere. Mi s-a părut jenant să dau tîrcoale pe la uşi. Lipsa banilorne face chiar mai timizi decît s-ar cuveni unui om civilizat – casă avem apoi de ce ne mira şi ce regreta. Oricum, m-am retras campe unde venisem şi undeva, pe intervalul necarosabil dintre sensurilede circulaţie ale unui mare bulevard, două june faine, îmbrăcatecu mult gust şi foarte degajate în mişcări, ce aşteptaseră sprijinitede capota unei luxoase limuzine albe, vin direct spre mine, cu zîmbetecum nu se poate mai elocvente şi în 2-3 propoziţii spuse cudicţiune perfectă, ca să nu existe echivocuri, şi-au oferit bunele servicii;însă pentru că eu m-am fîstîcit rău de tot şi probabil m-am înroşitrău la faţă, dulcile fete fiind de tot frumoase şi ţepene pepicioare – or pe mine frumuseţea şi tinereţea care se umileşte mătulbură foarte tare – tinerele în chestiune, nefiind şi nişte bune psiholoage,vor fi crezut că bietul de mine n-am înţeles ce-mi ofereauşi în ce condiţii – şi atunci una dintre ele mi-a scris cu cheia de bordcifra 500 în podul palmei sale: pe palma ei rumenă cifrele se imprimaudesluşit – alb pe roz... Acum mă minunez de buna impresie cele-o voi fi făcut, totuşi, cu aparatele mele fotografice atîrnate simetricde gît, cu barba mea artistic tăiată, în costum maron de voiaj...Aşa că, spre a nu le ofensa cu refuzul meu abrupt, le-am explicatcă sunt în mare grabă, presat de timp şi că vreau să ajung la garade Est în mai puţin de 30 minute. Şi chiar am pornit-o din loc, îngrabă, scuzîndu-mă încă o dată,mirîndu-mă în continuare de repeziciuneacu care sîngele feteiştergea din palmă ruşinoaselecifre scrise de cheia buclucaşă.Ele încă îmi mai explicau, practice,că avem timp să ajungem şila gară, probabil m-ar fi dus cu limuzinalor. Ce triumf!, dar deunde...? Eram deja departe, scăpasemde marea ispită. De faptminţisem în plin, harta îmi spuneaclar că mai am de făcut pe joscam 10 km, imposibil să-i parcurgIon Lazuîn 30 de minute! Îmi făcusem socotealacă i-aş putea face în douăore de mers în forţă, ca totuşi să mai văd cîte ceva, pînă la gară şila ora plecării trenului. Ce.am văzut n-am avut timp să notez. Ştiucă la un moment dat m-am învîrtit în jurul unei statui a lui H. deBalzac şi aş fi vrut să-mi lămuresc o mulţime de lucruri, însă timp numai aveam, practic, decît să merg şi să privesc: edificii, ganguri,colţuri de stradă, scuaruri, acareturi; spunîndu-mi că asta e situaţiaşi că trebuie să mă mulţumesc cu atît – foarte mult, enorm de mult– şi atît de puţin din oraşul visurilor noastre din totdeauna: Paris...Îmi e deci greu să reconstitui drumul meu grăbit spre gară –şi cred că este unul dintre defectele mele. Uneori mă dewcurajazălipsa de timp şi probabil din dorinţa de a înlătura stresul şi frustrarea,îmi spun: asta e totul, pe altădată, trag deci un fel de linie subimpresiile zilei şi chiar dacă a mai rămas o leacă de timp, nu mai potfi atent la ce urmează. Gata, asta a fost, restul rămîne pe data viitoare!De pe o însemnărică: metroul 2,0 FF, telefonul 50 centime,timbrul poştal 1,20 . Dar ce şmecherie franţuzească: Telefonul arevreo 3-4 locuri pe unde introduci fise, de diverse valori. Dacă bagio fisă mică, nu-ţi ajunge pentru conversaţie, dacă bagi una mare, îţireţine tot, nu-ţi returnează o fisă mai mică... Să învăţăm şi noi astfelde şmecherii.Şi iată-mă în tren. În aceste două zile mi-au crescut unghiileşi barba cît într-o săptămînă!. Lar am trăit la cea mai înaltă tensiune.La urmă eram atît de obosit, în compartiment, şi în aşa măsură ruptde contingent, după maratonul meu de vreo 6o km, dacă nu maimult, încît am rămas cu ochii pironiţi pe imaginea unui ceas de peperon care mergea invers! Întîi am crezut, în buimăceala mea, cănumai minutarul merge invers(?), marcînd ultimele 5 minute înaintede plecarea trenului – culmea e că aşa ceva mi s-a părut posibil,tocmai pentru că eram la Paris, unde nimic nu e ca în altă parte!Însă eram foarte obosit, cum spuneam. Apoi m-a mirat faptul că însuşicadranul părea răsturnat, anume cu cifra XII în jos şi totuşi binefixat pe soclul lui. Măi, să fie! M-am uitat îndelung la acel ceas şi însfîrşit mi-am dat seama că îl vedeam reflectat într-o imensă fereastrăîntunecoasă a gării – fiind deja seară de-a binelea...Nu cred să fi pierdut măcar o hîrtiuţă dintre cele pe care letot înfundam prin buzunare – ca probe ale trecerii mele prin oraşulminunat. Reţin faptul că negrul de la un ghişeu al metroului nu miadat restul, era vorba de 50 centime, însă mă grăbeam foarte. Şiam dat unei beatnice botieliene o monedă de 10 FF, asta e toată risipa,toată cheltuiala mea în marea metropolă a tuturor pierzaniilor.Au fost şi străzi întunecoase, cînd mă preumblam prin Capucini-Italieni,au fost şi rigole murdare, ca în Bucureşti, însă nimic nu poateumbri strălucirea fără seamăn a Parisului meu!Să scrii cu cheia cifrele în palmăŞi sîngele să fugă, de ruşineDar să rămîi la nu-ul lumii calmăE însăşi moartea omului din tine...JURNAL(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro 4839