4750 - Oglinda literara

DEZVĂLUIRIBASARABIA, DESTIN ÎNSÂNGERAT…IN MEMORIAM „ DOINA şi ION ALDEA TEODOROVICI”BASARABIA – pământul pe care seceraascuţită a morţii a sugrumat firul atâtor destineneâmplinite…BASARABIA – locul unde lacrima ceruluiîşi răsfrânge tăcut durerea în obrazul brăzdatde ani al lutului strămoşesc, iar soarelerăsare din veşnicia lui fixă spre a-şi găsi asfinţitulîn arşiţa osemintelor colbuite de timp şide istorie…„Viaţa fiecăruia, spune Poetul, este, maimult sau mai puţin, o ruină printre ale cărei dărâmăturitrebuie să descoperim ceea ce Omular fi trebuit să fie.” Dar noi, cu vibraţia pătimaşăa păcatului din sânge şi cu nestatorniciapuţinului de suflet rămas neostoit în inimă, netrecem singuri şi firavi prin albia propriului destin,ca să murim în fiece zi şi în fiece noapte cuintensitatea cu care ne topim luminile sorţii înpotopul de întuneric al anilor nemilos de crânceni…Se pare că binele şi răul se află, uneori,atât de aproape unul de altul, încât ajung să fie asemănătoare, la unmoment dat, cu două linii concurente care, deşi pornesc din origini diferite,sfârşesc prin a se găsi în acelaşi punct, încât totul devine, întrefaliile trecerii de aici, întocmai unei geometrii ascunse a umbrelor firii,care zboară şi plutesc în văzduh ca un vis căutând împlinirea.În multul de vreme pe care Dumnezeu ni l-a dăruit cu dragostespre a fi noi înşine, tăvălugul greu al tancurilor cotropitoare a încercatsă şteargă din pântecele rotund al conştiinţei ideea fundamentală aobârşiei noastre spirituale, aceea că, oriunde ne-am găsi, de o parteori de alta a curgerii unei ape, noi, Românii, nu suntem altceva decâturmă milenară de talpă geto-dacă şi sunet neadormit de corn muşatin.Trunchiul viguros al naţiei române din stânga şi din dreapta susuruluide Prut a fost să fie înjunghiat de atâtea ori la fiece pas al istorieisale vitregite de gloanţele ucigaşe ale dictatelor străine, iar litera vechilorde Dumnezeu date cazanii îngropată cu vădită cruzime în timpuldescompus al uitării de către ordinele barbare din lagărele deconcentrare imperialiste.Mulţimea de suflete ştefane, căzute pentru nesupuşenie slugarnicăîn anii din urmă ai istoriei noastre, s-au dăruit exemplar pe eleînsele şi îndeajuns de mult săgeţilor otrăvite ale morţii, pentru ca unitateaşi independenţa statală să nu mai sufere iară lanţul de îngenunchieriforţate în faţa sorţii amare. Să nu fi înghiţit pământul reavănal Moldovei atâta sânge nevinovat şi „judecăţi de valoare” emise subpresiunea armelor să nu fi rănit ele trupul obosit de lupte şi de ciuntirirepetate al Basarabiei, pentru ca această ţară să se afle, încă, sub teroareaideii de a nu fi, o dată pentru totdeauna, stat suveran românesc,stăpân pe sine însuşi, pe cultura şi pe istoria lui, pe limbaînaintaşilor săi, neaservit altor structuri ideologice care au îndrăznitsă-i şteargă din memoria colectivă, bucată cu bucată, paşii solizi aicivilizaţiei sale îndepărtate ?!…Tributul de carne şi de aur smuls nouă cu atâta sălbăticie decătre vecinii aflaţi geo-politic la toate întretăierile de drumuri ale istorieinu a fost el, oare, îndeajuns ca să „plătim”, o dată pentru totdeauna,dreptul nostru la libertate şi la fiinţă naţională, în faţa forţeiunui destin configurat, de-a lungul trecerii timpului, de către iresponsabileputeri decizionale de conjunctură cu uşurinţa copilului caretrage, la întâmplare, o dungă cu băţul în nisip ?!… Să se fi înfipt pumnaluldurerii atât de puternic în osul neamului românesc de dincolo dePrut, încât verbul „a răsări” să nu îşi mai găsească, niciodată, semanticalui precisă şi stilizată în scrisa oricărui român dornic să glăsuiascăîn limba strămoşilor lui algoritmia focului său interior ?!…Nu e de ajuns, oare, că ţărâna Moldovei, spulberată năvalnicde vânturile istoriei nedrepte şi controlate haotic de structurile politicedin afara graniţelor sale, a răbdat şi continua să rabde defaima numeluide a fi pământ românesc, în ciuda faptului că tânguirea jalnicăa bocetului mioritic ori profunzimea aparte a versului eminescian pătrundîn tot locul atât de la fel şi de unic?!…Basarabia – spaţiul unde pâinea se aşează, în fiecare zi, peştergarul suferinţei, iar tăcerea este singura cale de a vorbi corect româneşte…Limba naţională a devenit cu timpul un soi de încâlcealălingvistică primitivă, din meandrele căreia cu greu mai poţi ieşi… Abecedarulprimelor semne latine aproape că nu există nici astăzi în caselecopiilor de dincolo de Prut…Magdalena Albuwww.oglindaliterara.roCotitura anilor ’90 avea să însemnepunctul de inflexiune decisiv gravat pe frontispiciulcărţii de istorie a Moldovei. Nicicândcuvântul suveranitate nu fusese mai abitiraşezat în urletul dezlănţuit al mulţimii, ca pe27 august 1991, când firul evenimentelor dinBasarabia se depăna, parcă, mai cu repeziciunedin ghemul încâlcit al destinului său.Eminescu şi domnitorul muşatin de laPutna au reprezentat şi atunci, şi vor reprezentaîntotdeauna, reperele axiologice fundamentaleale românităţii basarabene.Eminescu – geniul nespaţiului şi al netimpuluilumesc, lumina fiinţei şi a nefiinţei la un loc, afost, este şi va fi sinonimul fără de vreme alsufletului încarcerat sau nu al tuturor celoraflaţi pe oricare margine de pământ românesc…„Răsai” din verdele grâului şi din durerealacrimei era ruga înălţată în acei ani altaruluiveşnic al limbii române de către Doina şiIon Aldea Teodorovici. Focul neintrerupt al stăruinţei în absolutul iubiriiunice este ceea ce a făcut din aceste două personalităţi creatoaresingurul licăr spiritual in biserica sufletului acelor vremi, care a sfâşiatfrontierele absurdului istoric şi a aprins flacără eternă cuvântului dincare a luat plămadă spre coacere şi devenire.Augustul lui 1991 putea să aibă o altă soartă. Dar, încă o dată,a câta oară, însă, destinul, crud sau nu, a dorit ca Moldova să mai aşteptepuţin. Faptele acelui an au dat doar semnalul unei bătălii, careavea să moară din faşă cu dispariţia tragică, într-un dubios accidentrutier a soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici.Oare, bucuria de a-ţi cânta sufletul în armonia propriei tale limbi,să ajungă să fie punctul final al unor destine aflate pe panta suitoarea parcursului lor firesc ?!… Chiar se poate trage linie şi constata că bătăliapentru libertatea de a fi tu însuţi în ţara de baştină, la finele adouă milenii de la naşterea christică şi în condiţiile unei mentalităţi social-politiceşi culturale avansate, nu reprezintă nimic altceva decâtsemnul distinctiv al căderii în prăpastia nemiloasă a morţii şi atât ?!…Câte jertfe fără de rost ar mai trebui să existe pe drumul zăgăzuit alistoriei românilor, pentru ca specificul nostru să intre, o dată pentrutotdeauna, pe făgaşul său rânduit şi câtă roşeală de sânge ar mai finecesar să înghită între clipocelile lor tânguite Prutul şi Nistrul, pentruca Basarabia să fie într-un final declarată stat românesc de sine stătător,iar locuitorilor ei să li se spună ceea ce sunt, de fapt, de sute şisute de ani, ROMÂNI ?!…Poezia spiritului românesc în Moldova este în totalitate astăziînecată în sunetul diabolic al întunericului contemporan. Ceaţa hidoasăîn care se trăieşte dincolo nu se leagă nicicum de izvoarelemuzicii interioare a verbului eminescian, totul plutind într-o lehamite aexistenţei de unde cu greu se mai poate ieşi.Nimic mai sfânt ca dangătul de clopot de la Mănăstirea Sucevei,care trezeşte din străfunduri sufletul muşatinului odihnind într-ânsa,pentru ca el să fie auzit cu desluşire, în cele mai intime profunzimi alesale, şi pe celălalt mal românesc.Sufletul Doinei şi al lui Ion Aldea Teodorovici, amândouă uciseîn numele ideii de a fi ROMÂN, zăbovesc şi acum printre noi în murmurulteiului eminescian şi-n frunza, care plânge în taină sacrificiul lorabsolut...Câtă apă va scălda, pentru eternitate, malurile obosite alePrutului însângerat şi câtă ţărână va fi dusă de vânturi din ogorul ştirbital Moldovei, pentru ca Dumnezeu să şteargă lacrima durerii de peobrazul pălmuit de mâna care a făcut să înceteze definitiv glasul acestordoi artişti singulari ai limbii si spaţiului românesc ?!…Câtă noapte va alunga umbrele înserării şi cât răsărit se vaaşeza molcom peste taina fără sfârşit a trecerii lor atât de scurte ?!…Câte păsări nu-şi vor frânge aripile în bezna tăcerilor fără de capăt şicâtă zădărnicie nu va curge pe apa timpului, până când va veni şi clipacea din urmă a regăsirii în Dumnezeul uitat si schingiuit zadarnic ?!…Câtă durere va umple vadurile moldave, până când se vaajunge la dimensiunea conştiinţei că aici şi dincolo nu există şi că Celde Sus a izvorât din Fiinţa Sa Prutul, nu pentru a semăna moarte, cipentru a naşte Iubire ?!… Dumnezeu stie si numai El...Text pus la dispoziţie de George Roca4811