4750 - Oglinda literara

LECTOR4812Forţa neobişnuită aAurei ChristiZoltan Terner(urmare din numărul anterior)Această lirică, grafic vorbind, s-ar putea reprezenta prin trasareaunor linii de forţă. Una dintre ele este ardoarea noptatecă, un felde exuberanţă întunecată. Un joc al hybrisului dus până la o vitalăexasperare, ca un dans în spirale care se întretaie şi se frâng în ceţuriincandescente. Numai apelând la metafore se poate transcrie,descrie, circumscrie ceva din extraordinarul tumult metaforic al poezieisemnate de Aura Christi: „Soarele se înclina spre moarte./Cinevascutura duhul prevestitor/de ploaie. Cu sufletul la gură,/lucrurile respirauciudat,/ca pentru ultima dată./Îngerii luau câte un arbore/şi-l aşezauîn cărţile mari/ţinute la subţiori”. În poezia Aurei Christi totul estevăzut amplu, plin, excesiv, categoric, contrastant, în linii apăsate, puternice,tăiate în stâncă cu o mână sigură, cu gesturi michelangeleşti,în extaze încordate. Se pot găsi în acest volum nenumărate glosedespre tragic. Poţi desprinde din ele un veritabil tratat de ars moriendi,dar şi unul de ars nascendi. Grădini austere se constituie într-o splendidăşi aproape insuportabilă muzică sincopată a naşterii şi a morţii.Ca şi în piesele tragicilor greci, nimeni nu e vinovat şi totodată vinovateşti înainte de toate tu însuţi; Lupta se dă între om şi destin: „Şicerul de plumb,/şi moartea/– dă-mi mâna –/aproape”. În piesa intitulatăemblematic În lumina morţii se mărturiseşte, iar şi iar, poetul: „Nutrece nici o zi/fără să mă gândesc la moarte”. Dar odată mărturisitacest negru elan, vitalitatea, foamea de viaţă irump împotriva morţii şise conştientizează: „Dar – mai ales poate –/ foamea de viaţă/mi-opune la încercare?/..../Da. Foamea de mine care/mă face să mă recunosc/dupălungi pribegii,/departe de ţărmul sfâşietor de viu/caresunt eu pentru eu însumi./Ah, şi atunci marele frig nemernic/mă cuprinde.”(Finis) E o piesă revelatoare aceasta; o explorare interioarăde o teribilă luciditate frenetică, ce concentrează orizontul tematic şimultiplele topoi generice ale liricii unui poet „veşnic flămând, învins/şivinovat/de tot ce n-ai trăit,/de tot ce n-ai văzut”. E aceeaşi teribilăfoame de viaţă care îi defineşte sufletul. Aura Christi este o puternicăpersonalitate lirică, înzestrată cu o creativitate metaforică debordantă.O veritabilă exuberanţă metaforică. Ai zice că poeta întâlneşte la totpasul capcanele fosforescente ale metaforelor. Pe care nu se căzneştesă le caute. Le găseşte. Îi vin în întâmpinare. Prin toate acesteaafirmăm de fapt un lucru simplu şi indubitabil: e vorba de un mareşi viguros talent poetic, de o capacitate de metaforizare organică, rarîntâlnită. Intensitatea magică a unor imagini întrece energia metaforicăpropriu zisă. Aura Christi îşi permite rareori în acest volum gratuitatealudică. Rareori se joacă, în libertate şi seninătate bucolică sau pastorală.Arborescenţa densă şi amplă a conotaţiilor se impune imperios,sub semnul urgenţei. Al imperativul categoric. Exuberanţa metaforicănu se consumă la întâmplare, ci se revarsă în albia marelui fluviu delavă incandescentă a genezei şi se înscrie în geometria exploziilor solareale unei vitalităţi debordante. Am afirmat mai sus că metaforele eisunt organice, lor le este străin absurdul surrealist, non-sensul pur şiîntâmplarea. Rămâne însă vastul teritoriu al paradoxului. Izbeşte amploareaşi puterea metaforelor, tendinţa spre hiperbolizare, un fel deextaz metaforic pătrunzător, elanul şi fâlfâitul amplu al aripilor, un patetismmereu prezent şi mereu înşurubat la toate regnurile. Acest rapelal regnurilor este extraordinar. Metaforele se plimbă atotcuprinzătoareprin lumi-nelumi de fiinţă-nefiinţă. Niciodată nu descoperi un regimdiurn deplin, niciodată nu ne surâde cotidianitatea plată, e un permanentzbor în spaţii lăuntrice care însumă, adună, concentrează,creând, recreând universuri ieşite din comun. Ceea ce este de remarcataici este larga cuprindere a metaforelor, învolburarea lor în sinuozităţişi spirale. O uluitoare fertilitate metaforică. O copleşitoarecascadă imagistică. Metaforele mustesc de vigoare şi amplitudine sonoră:„Când duduie culorile în granit/şi grădinile îşi strâng parfumul/ca pe un strigăt de nenumit,/ca şi cum freamătă înainte demoarte,/când totul pare pierdut,/ars de tot şi în veci împlinit?!!” E o extraordinară,neobosită imaginaţie metaforică. Un dar ieşit din comunal asociaţiilor neobişnuite, spărgând tipare, clişee. Domină un conceptualismla temperaturi solare; un Joc des-frânat al forţelor interioare.Adie, din timp în timp, câte un un ecou din Rilke transcris însăîn altă gamă: „Cât de departe ţi se arată lumea,/cu legile /şi pământul/şi zgomotul ei/prea plin/ca să te cuprindă pe tine,/de lumi nevăzutepururi născătorule;/cât de străină îţi apare lumea,/cu feţele ei – mereuaceleaşi,/mereu în schimbare prea repede – /când te regăseşti gâfâind/în încinsa matcă a firii”. Asistăm la jocuri venind parcă din exis-www.oglindaliterara.rotenţialismul religios rus: „Ce dă drumul lumii, contemplând-o /ca pe oultimă lucrare în devenire,/aşa cum fac îngerii ori de câte ori/– dupăun ocol dat beznei, ierbii, luminii – /se întorc în casa lor vie,/ca şi cândar fi scurşi /cu suflet cu tot/în icoane de-argint /acoperit cu un dezmăţat/strat de colb”.Aura Christi deţine şi exersează cu dezinvoltură marea artăde a concretiza metaforic abstractul. Împleteşte cu o uluitoare dibăciecreatoare conceptele cu imaginile cele mai expresive şi mai plastice:„Din pomul cerului a mai căzut o zi /cu mireasmă ascuţită, coaptă, rotundă./Lumina-i fusese prea mare – de-ajuns/ca singur să urc pân’lamine,/să am puterea de a coborî/în severe adâncimi sau niciunde?/Undeva,departe, singurătăţile toate/se unesc într-un cântecce irumpe serile;/poate, casa ta e printre silabele-i dulci/şi treze, aşacum sunt – în cercul somnambulic al anului –:/strugurii, amanţii, fructele,verile”. Iată o la fel de proteică metaforizare în următoarele versuri:„Şi fugeam din realitate/cum iese ziua de sâmbătă/din aştrii nopţiide vineri./...../ Timpul se umfla ca şi cum/locuiam într-o silabă,/în amintireaunei vocale”. Poeta deţine o stilistică proprie a metaforizării. Tablouleste coerent, în ciuda dialecticilor mereu contradictorii alepercepţiilor asociative. Haosul este înşelător. E o ordine a complexităţiiindicibile: „Eu în mine m-am azvârlit /şi-am mers cale de-o oră/când seara muşcă din asfinţit,/iar luna răscoleşte morminte”. Iată şi odefiniţie lirică de neuitat: „oseminte ale unor fiinţe de aer”. Întregulvolum al Aurei Christi e un dezmăţ strălucitor al imaginilor, asociaţiilor,metaforelor, toate dezlănţuindu-se şi înlănţuindu-se bezmetic. Copleşitor.E un spectacol tragic, declanşat de forţe care se învălmăşescpentru a naşte lumi împietrite în mit, precum în gravurile lui W. Blake:„Insomniile – miei de lapte – /îşi imprimau strigătul /în duhuri regăsite./Dincând în când – undeva, sus –/câte un pocnet se auzea,/aidomacelui al castanelor /lovindu-se de glezna unui soldat./Ceasulprimăriei elibera stafii/încete ale timpului /rece, grandios, înalt”. Iată şiun cântec de legare-dezlegare de vrajă: „Lăsaţi fluturii să zboare./Săne închidă în cercul de foc al plutirii lor./Şi poeţii să înalţe castele, murind/înurmătoarea secundă./Lăsaţi ierbile năuce/zeului de abur să seînchine./Lăsaţi copiii – vicleni ca şerpii,/curaţi ca vulturii, iuţi ca delfinii/şidrepţi ca lăstunii – /să se înalţe până la ei/şi să vină la mine!”Muzicalitatea acestei lirici este uneori parnasiană – simbolistă:„Nimic neatins şi vindecat./Şi vane clopote amar cadenţa bat”.Sau aici: „Cine stă ascuns în clopotul de-aramă?/Cine răsuceşte osiasecundei/şi ne-adună în case, şi din frig ne strânge?/În lut ne recheamă,în regatul undei,/oamenii de-aramă, doamnele de sânge?”Alteori ecoul muzical vine parcă din Rilke, parcă din Novalis: „Tustrânge-ţi capul între mâini./ Singur te leagănă şi lasă-te vorbit/desfânta gură a zeului orfan”. E aici o cuceritoare muzicalitate elegiacă,cu tuşeuri, cu câte o rimă irumpând când şi când ca o dulce picăturăpe o clapă de pian: „Duhul serii-ntreg cum se-aşează´n noi /şi nesmulge încet ca spre o magie./ Ceasul e târziu. Nici n-a început./Pestenoi se-nchide pleoapa arămie/a cuiva ce cântă dinspre neguri, lut”.Ars poetica Aurei Christi tânjeşte câteodată după spiritul ludic, dupăjocul cu Dumnezeu tratat drept partener egal: „Putea fi oriunde: la colţul/străzii,în debara, sub lambriu./Uneori, când ne pierdeam minţile/şitotul lua brusc sfârşit,/venea cineva, ne umplea pieptul/cu ceva străince semăna în timp/cu fiinţa-ne întreagă./Şi mergeam mai departe./Aşaputeam respira, /deşi aerul nu era ca la carte”. Jocul cu Dumnezeueste al copilăriei, fireşte: „Totul părea un joc ce nu se termina./Îl certam.Ne rugam. Îl blestemam./ Ni-l închipuiam înstrăinându-se denoi./Ne zideam în imaginea lui./ O demolam – după tăria lui – fiecare./Îltencuiam. Îl iubeam. Muream./Dar el rămânea tot timpul. /El, care…”Joc e o piesă care aduce lumină în lumea metaforică a poetei. E totun fel de ars poetica a uneia din feţele liricii ei. Un surâs copilăros seîntrevede pe undeva. O mare parte din lirica Aurei Christi pare să corespundădefiniţiei dintr-un alt poem: „Un cântec negru, aspru, ca argintul”.Iată încă o auto-definiţie: „Înaintezi în salturi măsurate/de ochiultău rapace, străin, nendurător./Urci parcă ai cădea din alte vremuri,alte/regate crescând din cântul unui antic cor.” Lirica Aurei Christi esteun perpetuu exerciţiu original, valoros prin raritate, prin forţa circumscrisăkatharsis-ului şi exorcizării prin poezie. Această poezie nu semângâie şi nu ne mângâie. Nu recurge la şoaptă, nici la aluzia subtilă,nici la tăcerile muzicale; aici se există şi se moare sub specia imposibilului,pe limita îmblânzită, hulită, recreată, denigrată şi iubită înegală măsură. E poezia unui răzvrătit care din pudoare îşi ascundemarea rană. Uneori, în mod provocator, frontal; este strigătul unor disperateconfidenţe în marginea nimicniei şi a caracterului fantastic alrealităţii care începe să existe din secunda în care este re-creată.Nimic idilic, nostalgic, dulceag. O poezie de sinceritate şi curaj. Nu evorba de impresionism. Domină accentele expresionist-romantice.Cartea Grădini austere este, în întregimea ei, o colecţie de episoadedintr-un ritual de trecere. De unde spre unde? Dus-întors între Fiinţăşi Nefiinţă. Grădini austere poate fi citit ca un unic, amplu poem psihocosmo-teogoniccare se face şi se preface sub ochii noştri covârşiţi deluminile cenuşii, de argint viu ale unei clocotitoare subiectivităţi lirice.Lirică ieşită din vaduri, nemăsurată şi totuşi rotundă, cosmică, aparţinândunui poet cu o personalitate de o neobişnuită forţă.