4750 - Oglinda literara

PORTRETE ÎN PENIŢĂGânduri nerostite despre Artur Silvestri„Noi, de fapt, venim de demult şi suntem vechi, atât devechi încât, nu o dată, nici măcar nu ne mai putem identifica rădăcinilecare se văd cu greu ori ne scapă chiar, fără să ne dăm seamaîn imediat, vederii prea grăbite ori înceţoşate”.Totul începe cu un mister. Pe la anul 3500 î.Hr., la răsărit demunţii Carpaţi, ori poate chiar şi mai încoace de ei, se potrivea săse aşeze un popor straniu ce a lăsat o urmă neverosimilă şi a pututexprima o cultură de o coerenţă ce aparţine miracolului. Nimic dingândul lui neobişnuit nu se păstră prin cuvintele dar, privindu-i înfăptuirea,înţelegem din ce închipuise. Era un popor muzical, magic,organizat într-un fel de comuniune ritualică, încrezător în veşniciasufletului, simţind în măsuri ritualice şi în timpuri ce trec unul dinaltul, şerpuind dincolo de clipă într-un infinit ce se întoarce, se reiaşi se recompune fără a-şi consuma, prin ardere în contingent materiaenigmatică. Suntem în spaţiul fenomenului horal, într-o lumece nu se poate denumi, şi, pe care, în absenţa unei alte identităţi,n-am putut-o chema altfel decât Cucuteni”.Sub haloul acestor seducătoare idei desprinse din cartea„Arhetipul călugărilor sciţi”, de Artur Silvestri reintrasem de îndatăce, recent ( pe 29 mai 2009), am plecat la Ceahlău, mica localitatede dincolo de Bicaz, unde fusesem invitat să particip lacomemorarea amintitului autor cu ocazia împlinirii a şase luni de lacele veşnice. Acolo, în pitoreasca aşezare de la poalele muntelui,mi se spusese, că urma să se sfinţească o frumoasă troiţă din lemn,ridicată în memoria personalităţii culturale despre care este vorbaşi totodată să se inaugureze Casa memorială Artur Silvestri.Pe acest cărturar, autor de multe cărţi literare, ştiinţifice, deeseuri etc. - dar şi ctitor de asociaţii, societăţi şi nenumărate fapteculturale, editor de cărţi şi reviste, pe de o parte, iar pe de alta uniscusit manager în materie de afaceri imobiliare (toate aceste împliniripetrecându-se după 1990), l-am cunoscut prin anii ’80 ai trecutuluiveac, pe vremea când era redactor la revista „Luceafărul”,unde mi-amintesc că semna, între altele, vitriolante pamflete laadresa postului de radio „Europa Liberă”, de la microfonul căruianu de puţine ori o serie întreagă de intelectuali români erau denigraţiori puşi la stâlpul infamiei (pentru că aceştia îl acuzau pe Artur Silvestride „colaboraţionism” cu regimul politic din România acelorani). Discutabile sau nu în ce priveşte punctele de vedere pe carele cuprindeau, textele lui Artur Silvestri nu puteai să nu le recunoşticalitatea scriiturii, a argumentaţia ideilor, verva şi virtuţile publicisticecu totul remarcabile ale autorului lor. Dincolo de cuvintele trimise latipar, în viaţa obişnuită adică, omul era comunicativ şi agreabil, strălucitorşi nu de puţine ori chiar fascinant - mai ales prin umbre demister pe care o strecura în unele dintre afirmaţii.Împătimit susţinător al protocronismului (peste puţină vremestigmatizat de anumite grupuri de istorici), Artur Silvestri credea cutărie şi convingere într-o civilizaţie străromână înfloritoare, existentăcu mult mai multă vreme înainte de „hotarul” stabilit îndeobşte de istoricii„autorizaţi” ai timpului în ce priveşte geneza neamului nostru.Că era aşa avea să se vadă abia după 1990, când libertatea cuvântuluişi a exprimării i-a permis să-şi argumenteze în mai multerânduri şi-n mai multe cărţi ideile şi conceptele.Se pare că neîncrederea şi suspiciunea unora au început şiele să dispară treptat – treptat de vreme ce tot mai mulţi înclină săidea dreptate fostului redactor de la „Luceafărul” (între care şi istoriculliterar Ion Rotaru, care în masivu-i studiu consacrat apariţiei şidezvoltării culturii româneşti, „împinge” şi el începuturile cu multdincolo de Ovidiu…).Artur Silvestri, plecat fulgerător dintre noi (şi la o vârstă revoltătorde tânără, 55 de ani), personalitate pe care în urmă cu vreopatru ani, prin 2005, o socoteam arondată pe deplin unui „enciclopedismcreator”, face parte din stirpea, puţin numeroasă la noi, acărturarilor polivalenţi, cu vocaţia construcţiei şi a dăruirii întru bineleobştii şi al ţării. El se situează – şi aici nu este nicio exagerare! – îndescendenţa unui Odobescu, a unui Heliade Rădulescu sauHaşdeu. Ca şi iluştri săi înaintaşi – desigur, pe alte coordonate, impusede schimbarea vremurilor, el şi-a format o cultură solidă, pe deo parte, iar pe de alta a elaboratstudii, a înfiinţat asociaţii cu caractercultural, a editat cărţi şi reviste,a făcut semnificative actede luminare a maselor. Mi-amintesc,bunăoară, cum la o festivitatede premiere în cadrulAsociaţiei Române pentru Patrimoniu,una din multele lui „creaţii”pe tărâm social, îmimărturisea că după 1990 a investitîn crearea de biblioteci laFlorentin Popescusate mai mult decât întregul militarcare a fi trebuit de drept să facă asta. Şi n-a făcut-o. Ca să numai vorbim de sprijinul financiar acordat unor autori pe care i-asponsorizat spre a-şi vedea numele „adunat pe-o carte”, cum ar fizis Arghezi …Este interesant de observat, în alt plan şi dincolo de multeleproiecte (unele duse la bun sfârşit, altele neîmplinite pentru că „timpuln-a mai avut răbdare” cu el) că Artur Silvestri s-a apropiat, ca puţinialţi scriitori, de lumina bisericii şi a slujitorilor ei, căutând sădesluşească, împreună cu aceştia, „tainele nevăzutului” şi mistereleortodoxismului, în care a văzut coloana nesfârşită a existenţeineamului său. Paginile despre (şi cu ) călugări, biserici, schituri şialte aşezări monahale din Muntenia, din Moldova sau Munteniasunt inegalabile, nu numai prin cuprinsul informaţiilor, ci şi prin savuroasaşi fermecătoarea limbă în care au fost scrise.Şi câte altele!...„Pentru mine, care trăiesc numai ca să scriu – mărturiseşteel undeva -, toate aceste simţăminte se răsfrâng în năzuinţade a mai face să existe încă o carte şi încă una, şi încă una. Iarfaptul însuşi că acestea nasc echivalează cu încredinţarea unei datoriice s-a îndeplinit în felul ei, oricât de puţin semnificativă, căciimportant ar fi, până la urmă, că ele vor exista. Şi mai mult ca sigurcă vor face bine cuiva, cândva, într-un loc oarecare de pe Pământ”.Şi mai este, iarăşi, interesant de observat că – precum odinioarăOdobescu scruta tainele istoriei în Munţii Buzăului, iar Iorgaîşi afla liniştea la Vălenii de Munte, ca să nu mai vorbim de ConstantinNoica, retras la Păltiniş şi originar din aceeaşi câmpie a Teleormanuluidin care vene a venit şi omul despre care aştern acesterânduri – Artur Silvestri a „migrat” şi el tot către munţi. Nu pentru a-iprivi cu ochii turistului, ci pentru a cerceta schituri şi biserici şi pentrua „convorbi” cu locurile şi oamenii care mai păstrează încă urmeale ancestralelor începuturi al istoriei neamului. Casa cumpărată deel dincolo de Bicaz, la poalele legendarului Cehalău, destinatăacum amenajării unui locaş de evocare a vieţii şi operei proprietaruluiei n-a fost aleasă întâmplător, cum nu întâmplător a fost şi loculunde se află…„Nu suntem singuri” scrie cu litere săpate în lemnul de stejaral marii troiţe ridicată de soţia cărturarului în memoria acestuia. Cruceaînaltă, frumos împodobită cu simboluri ce trimit din nou la istorianoastră (discul solar, vrejuri şi flori, spice şi ancadramenteexistente ca atare în Maramureş ca şi-n Oltenia, în Muntenia sauMoldova) vrea să însemne (şi va însemna!) o legătură spiritualăîntre lumea de aici şi cea de dincolo, către care spiritul neobosit alcelui comemorat acum şi-a îndreptat necontenit antenele, curiozitatea,dorinţa de a şti, de a afla şi apoi a se dărui, prin taina cuvântului,celorlalţi.Troiţa, casa memorială, editarea, în curs de desfăşurare, acărţilor lui Artur Silvestri – din toate doamna Mariana Brăescu-Silvestri făcându-şi un proiect pe care nu mă îndoiesc că-l va împlini– sunt mărturii de necontestat ale faptului că omul n-a trăit şi n-a trudito viaţă întreagă în zadar.Toate acestea şi poate şi altele sunt gândurile pe care aş fivrut să le rostesc la amintitul eveniment cultural, dar n-am mai făcuto,retrăgându-mă discret din faţa pletorei de neaveniţi care s-au îngrămăditacolo dornici să-şi facă auzite de alţii banalităţile şi vorbelelor de complezenţă.www.oglindaliterara.ro 4831