4750 - Oglinda literara

ESEUUn don Juan pe NistruPentru cititorul modern, scăpat de ceva vreme de regimul comunistşi cu o altfel de privire asupra istoriei, sunt limpezi motivelepentru care romanul „Rusoaica” al lui Gib I. Mihăescu nu a fost reeditat– nici măcar în perioada de destindere culturală de la începutulepocii Ceauşescu. Un argument împotriva reeditării ar fi fostlesne de găsit în contextul istoric ales de scriitor: perioada în careBasarabia ne aparţinea, iar detaşamentele militare româneşti păzeaugraniţa pe Nistru, preîntâmpinând exodul nemulţumiţilor de revoluţiabolşevică. Rostul detaşamentului condus de locotenentulRagaiac, de pildă, era să-i întoarcă din drum pe mujicii fugari, să-idepisteze pe „spioni” şi pe regalişti, dar să-i favorizeze pe cei deorigine „moldovenească”, facilitându-le intrarea în ţară. Descrierile,relativ scurte, şi lipsa de analiză politică aprofundată se explică prininteresul epic centrat pe persoană / personaj şi nu pe context. Se întâmplăcumva ca în romanul lui Camil Petrescu – „Ultima noaptede dragoste, întâia noapte de război”, discursul urmărind stările succesiveprin care trece eroul, acţiunile lui şi imaginea de sine pe careşi-o conturează, şi într-o mai mică măsură războiul propriu-zis. Mizaromanului nu este raportul dintre individ şi situaţiile limită pe care lepresupune orice confruntare armată, dintre individ şi naţiune, dintreparte şi întreg, Gib I. Mihăescu neavând propensiune pentru analizapsihologică ori pentru „holomerul” pe care-l va conceptualizaConstantin Noica.Nu numai că „maica Rusie” apare în roman fără cosmetizări,dar puţinele trimiteri la regimul instaurat de revoluţia din octombrie(noiembrie), chiar în treacăt, cum apar, puteau deranja cenzura comunistă,cu atât mai mult cu cât simpatia autorului era vizibil îndreptatăspre ceea ce Rusia pierduse în această revoluţie roşie:demnitatea umană, simţul valorii, nivelul de trai, libertatea individualăetc., etc. Şi, nu în ultimul rând, un argument – poate cel maiimportant împotriva reeditării – trebuie să-l fi constituit erotismuldeşănţat, lipsa de pudoare a personajului, scenele de atrocitate sexuală,pe care „morala comunistă” n-avea cum să le accepte.Ragaiac, în ciuda manifestărilor lui atipice, pare a face partedin familia lui Don Juan, lipsit totuşi de nobleţea acestuia şi de acceselelui de generozitate. Personajul lui Gib I. Mihăescu trăieşte înprezent, el vine de nicăieri, nu pare a avea familie, rădăcini, amintiri.Este un individ lipsit de biografie, care se construieşte odată curomanul, naraţiunea la persoana întâi excluzând vederea din exterior,în oglindă ori holografică. Locotenentul îşi dezvăluie – uneoriimpudic – visele, faptele, situaţiile prin care trece, relaţiile pe carele construieşte cu detaşamentul şi cu locuitorii cătunului de pe malulNistrului. Iniţial, plecarea din târgul unde pierduse vremea cu beţii,jocuri de cărţi şi intrigi amoroase pare un excelent prilej de a se regăsi,de a se ocupa de lucruri „de suflet” şi este privit de locotenentdrept cel mai bun lucru care i se putea întâmpla. Îşi comandă cărţiserioase – matematică, religie, cărţi în limba greacă şi latină, dicţionareetc., se desparte rece de Marusea – rusoaica îndrăgostităde el – şi porneşte spre o nouă aventură, de tip spiritual, în urma căreiaspera să devină o cu totul altă persoană.Gib Mihăescu era un bun cunoscător al literaturii ruseşti, probabilcă şi un admirator al ei, astfel că în roman vor fi destule trimiterila Dostoievski, mai cu seamă, dar şi la Tolstoi ori Turgheniev.Naratorul / personaj nu este un purtător de vorbe şi idei ale autorului,dar, prin intermediul lui Ragaiac,Gib Mihăescu pare a experimentaafirmaţia dostoievskiană:dacă Dumnezeu nu există, totuleste permis. Nu sunt multe asemănăriîntre Ragaiac şi Ivan Karamazov,în afara îndârjiriiîmpotriva a tot ceea ce trece dreptmoral. Ragaiac nu-şi pune problemavinovăţiei, nu acţioneazăca şi când asupra lui s-ar puteaabate vreo pedeapsă umană saudivină: minte, jură strâmb, necinsteştecasa în care a fost găzduit,trădează, este cinic, poltron şi cabotin,dar, înzestrat cu charismă, Valeria Tăicuţuare asupra oamenilor o influenţăcare nu se explică decât prin fascinaţiadintotdeauna a speţei umane în faţa răului total. Ragaiac,plictisit, după numai câteva zile de izolare, de lecturi serioase şi despectacolele meschine date în faţa grupurilor de refugiaţi (pe careijoacă fără milă, trecându-i de la speranţă şi bucurie la deznădejde),începe să viseze, dar nu ca un adolescent plin de coşuri, care şi-oimaginează pe „femeia vieţii lui” şi începe s-o caute cu înfrigurare,ci ca un erotoman capabil să se excite, de exemplu, până şi în timpullecturilor din cărţile sfinte, unde, crede el, sunt mai multe tâlhării,incesturi, fapte reprobabile decât în codul penal. Idealul luiRagaiac este „rusoaica” frumoasă, ciudată, misterioasă, capabilăde gesturi-limită, răzvrătită, imorală, dar credincioasă sieşi: „ Şi,pentru a o vedea mai bine, împrumutasem fetei [din vis, n.m.], multaşteptate, când trăsăturile Avdotiei Alexandrovna, sora lui Rascolnicov,când ale Zinei, ori Dariei din Posedaţii, ale Nataşei din Războişi pace, ale Nastasiei Filipovna din Idiotul, ale EcaterineiIvanovna, ori Gruşencăi din Fraţii Karamazov, sau ale Soniei, dinCrimă şi pedeapsă, pe care împrejurările de acum din ţara ei oscuzau mai mult decât orice pledoarie dostoievskiană” (p. 39). Idealulconfecţionat din ecouri livreşti şi obsesia găsirii lui în lumea realăîl împiedică pe Ragaiac să vadă limpede. De fapt el posedase „rusoaica”,fiindcă Marusea întrunea toate calităţile fetei din vis, numaică locotenentul fusese prea orb ca să vadă acest lucru. Momentulde iluminare se petrece în final, la nunta Marusei cu un altul. Maculareamiresei înseamnă macularea propriului ideal, personajulautopedepsindu-se prin renunţare la un vis. Este, în ordine, a douasancţiune aplicată personajului, prima ilustrând, cu amplă desfăşurareepică, proverbul: „nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cinese nimereşte”. Ragaiac, într-un moment de efuziune lirico-bahică, îipovestise lui Iliad, un locotenent dintr-un sector vecin, despre „rusoaica”din vis, cea pe care o aştepta să apară în vreun grup de refugiaţi.În mod ironic şi perfect verosimil, de această „rusoaică” areparte cel care n-o aşteptase niciodată, dar care, datorită descrieriifăcute de Ragaiac, o recunoaşte şi o păstrează, o vreme, pentru el.Romanul lui Gib Mihăescu se citeşte relativ uşor, nu pune problemela nivelul descifrării şi, cu excepţia scenelor penibile, de unerotism vulgar, ce frizează pe alocuri naturalismul, nu se remarcănici prin originalitate, nici prin inovaţii la nivelul construcţiei epice,nici prin stil. Seamănă, din multe puncte de vedere, cu celelalte romanedin perioada interbelică, dar ceea ce-l salvează este tipul depersonaj creat – unul dintre puţinele noastre personaje literare cudesăvârşire abject.căii în clopurile de pai. E culoarea smulsă din astrul zilei, să împodobeascătinereţea pură şi fierbinte, ca soarele. E galbenul smulsdin grâul copt în plină vară, când se împletesc la nunţi groase cununide spic mustăcios. E culoarea smulsă florilor de sânzîiene,simbol de agerime şi vigoare de trup tânăr. Vine apoi Roşul, culoareavârstei de plenitudine, când moroşanul e aprins, în deplina saputere, cu obrajii roşii ca mărul ionatan şi iute la mânie ca focul şihorinca de Turţ. Roşul se găseşte în hainele celor „abia aşezaţi lacasa lor”, în năframa femeii şi pieptarul bărbatului. Vârsta gravă dedincolo de amiaza vieţii, o vârstă în descreştere, plină de dulceaţaşi otrava ce se adună în oricare destin, se vede în portul cu Verde.Acest verde simbolic luat din universul pădurii şade scris pe laibăre,zăbune şi pieptare, sugerând sentimentul de împământenire şi meditaţie,proprie vârstei. Şi, uite aşa, în cele din urmă se ajunge laîmbrăcămintea cu mult Negru, sugerând iminenţa unui apus, apropiatamoarte întâmpinată fără frică de omul din nord, neclătinat înale lui, ca un arbore gata să intre într-o lungă şi iremediabilă iarnă.Patru culori. Cea de a cincea ar fi, aşadar, Albastrul fosforescentmătăsosa lui Ion Stan Pătraş, culoarea speranţei şi a visului, a neobositeiîncrederi a tot ce are frumos şi celest fiinţa umană. E ceeace au înţeles şi călugării-ţărani de peste munţi, când au îmbrăcat înalbastru Voroneţul. E culoarea martor, culoarea etalon la care seraportează, din câte am înţeles, toate celelalte. E dimensiunea derobusteţe, optimism, candoare, a moroşenilor. E culoarea de careavem nevoie. Aceasta le reevaluează pe celelalte. Acest obicei s-aîntâlnit cu foarte mult timp în urmă la daci şi fără îndoială chiar şi maiînainte. Dacii îşi conduceau morţii pe ultimul drum veselindu-seapăsat şi cu încredere în viitor.Nicăieri în lume nu există un loc de veci asemănător. Manieraproprie de realizare a crucilor de lemn a făcut din cimitirul din Săpânţaun mit.www.oglindaliterara.ro 4809