4750 - Oglinda literara

ATELIERJURNALISM CULTURAL VS. NIHILISM OCCIDENTALDEZBATERE ÎN ESPACIO NIRAM DIN MADRIDOrice posibilă discuţie despre jurnalismul cultural astăzipleacă inevitabil de la rolul acestuia în peisajul construcţiei/deconstrucţieiimaginarului colectiv. Cu alte cuvinte jurnalismulcultural, indiferent de modul său de expunere (presatiparită, audio-vizual sau noile media) trebuie văzut ca un puternicfactor care influenţează percepţia şi acţiunile noastrecotidiene. Pentru că, a face jurnalism cultural, nu înseamnănumai a vorbi despre cultură, ci şi a te interoga în permanenţă,asemeni maeştrilor greci, asupra sensului şi semnificaţieipe care îl poate avea un veritabil act cultural. Aşadar,un „jurnalism cultural” autentic, ar trebui să fie mai mult „jurnalism”,decât „cultural”.Recenta dezbatere privind jurnalismul cultural organizatăla Madrid, în Espacio Niram cu ocazia celei de-a patraediţii a Cafenelei Literare, a fost pentru participanţii veniţi dinRomânia, Spania, Portugalia şi Italia, un astfel de momentde reflecţie asupra destinului unui concept în derivă.Reîntorcându-se la originile criticii autentice ale culturiide masă, aşa cum a fost ea anticipată de Nietzsche, iar apoirepusă în discuţie de nenumărate ori, de către Adorno, Heideggerşi toţi filosofii lucizi ai postmodernităţii, scriitorul MartinCid a atins două dintre problemele cele mai ardente alemomentului: mercantilizarea culturii şi nihilismul valorilor,aspecte ce sunt conţinute în însăşi devenirea Occidentuluilaic.Discuţiile moderate de Fabianni Belemuski, directorulrevistei Niram Art, s-au purtat în jurul ideii de spectacularizarea societăţii noastre, ce atinge în prezent ultimele sale limite:acapararea manifestărilor culturale, care tind să îşipiardă tot mai mult din consistenţă, căzând într-o atmosferăde festival, de show, când ele ar trebui să încerce exact contrariul:o punere în discuţie a procesului prin care cultura autenticăa fost substituită de o apetenţă către circ.Cu acest prilej a fost abordată de către ceilalţi participanţi(Isabel del Rio, Horia Barna, Simion Doru Cristea,Maria Joao Coutinho, Romică Barb, Miriam Caracchini) şiscăderea interesului tinerilor pentru manifestări culturale încare nu se regăsesc. Aceştia preferă concertele de muzicăunderground, expoziţiile de artă contemporană, vizionărilede filme, petrecerile tematice, dezbaterile actuale, unor manifestăriplictisitoare, irelevante. La timpuri noi, modalităţi noi!Aceasta poate fi sloganul-concluzie al dezbaterii găzduite deEspacio Niram.Graţian CORMOŞMadrid, iunie 2009-------------------------Graţian CORMOŞ, (n. 1980), doctorand în Ştiinte Filologiceal Universităţii din Oradea. Asistent al Catedrei de Jurnalismdin cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj (2005-2008).Redactor la diverse publicaţii, membru al Asociaţiei Profesioniştilordin Presă – Cluj. Autor a peste 800 de recenzii, interviuri,reportaje, studii, prefeţe şi şase cărţi.Text pus la dispoziţie de George RocaEnervarea pe aceşti oameni cu care locuiesc acum a crescut şi maimult, deoarece ei se deosebesc de mine şi de familia mea. Nici astanu trebuie să spun, dar nu îmi poate interzice nimeni să îmi exprimîn scris sentimentele. Unii vecini de-ai noştri nu au acceptat niciodatăo astfel de situaţie şi azi dimineaţă au părăsit Kosova. Deşi sevorbeşte de un exod masiv, stăpânii casei nu au luat o decizie categorică.Ei cred, se pare, că totul se va rezolva rapid. Dar eu simtcă sfârşitul războiului este departe. Noaptea m-am simţit foarte rău.Am plâns încet şi liniştit, dar sufletul nu poate să se liniştească.Continua să plângă de neputinţa de a face ceva. Parcă nici viselenu îndrăznesc să se apropie prea mult de mine. Exact când ele vorsă se instaleze în creierul meu, vreun zgomot teribil le obligă săplece val vârtej. Dar o mică parte a lor e capabilă să facă faţă oricăruiobstacol.www.oglindaliterara.roSâmbătă, 3 aprilie 1999Părea că nimic nu poate schimba curgerea timpului. Monotoniazilelor este întreruptă doar de vreun eveniment minor, ca deexemplu, o ceartă pentru lucruri fără importanţă, o cină mai bunăsau o cafea fierbinte. Aici lipsesc lucrurile cele mai elementare, necesareunei vieţi cât de cât decente. Lipsa nr. unu: apă caldă pentruspălat, curăţenia nefiind la nivelul dorit. Lipsa nr. doi. Nuîndrăznim să ieşim în curte de frica vreunei grenade, chiar dacă euies şi mă duc până la râu. Deseori stau şi pe balcon. Muntele, carese află aproape, îmi oferă puţin aer proaspăt şi împreună cu el şicâte un cântec de pasăre, care cântă pentru scurt timp, ca şi cumi-ar fi frică de ceva, chiar mai mult decât mine. Aş fi vrut să îi spunpăsării să plece şi să nu se mai întoarcă dar după un timp glasul eidulce se aude din nou, străbătând ca o săgeată liniştea tragică.Poate prin cântecul său îmi spunea: Nu vreau să plec de aici, întimp ce copiii suferă şi sunt ucişi. Aici m-am născut şi aici vreau sămor, aşa, cântând. Atunci câte o lacrimă îi curgea din ochi, în semnde compasiune pentru mine şi pentru ea.Lipsa numărul trei, pe care o simt cel mai mult, este cea a cărţilor.Nu am putut să le iau cu mine, iar aici nu există aşa ceva, pecuvântul meu. Simt foarte mult lipsa lor. Bine spunea cineva: Cărţilesunt hrană pentru minte - când eşti înfometat şi leac pentru sufletcândeşti supărat. De aceea, neavând cărţi, mintea şi sufletul îmisunt foarte înfometate şi supărate. Eu vreau să merg înainte. Nupot să înţeleg cum pot trăi aşa aproape jumătate dintre femei, carese îndeletnicesc doar cu treburile casei şi apoi, când mor, sunt completuitate. Pe lângă asta, eu vreau să am şi altceva care să aminteascăcelorlalţi. Vreau să trăiesc mai mult, şi după moartea mea.De aceea, pierzând aceste zile, fără să fac nimic important, mă simtterminată şi mintea parcă se află într-o cuşcă de gheaţă, de undenu pot face nimic pentru a avea acces la o cultură şi cunoştinţe maiînalte. Doresc ca această situaţie, ce mă obligă să mă învârtescîntre cei patru pereţi ai unei cămăruţe, să se sfârşească cât mai repede.Duminică, 4 aprilie 1999Uneori mă simt foarte, foarte mare, încât toţi mă văd foarteuşor şi astfel mă asaltează pentru a-mi dărui durere şi suferinţă. Alteoriînsă nici nu pot să respir, parcă aş fi o furnică care întâmplătora căzut într-o sticlă şi în zadar se chinuieşte să iasă de acolo,pentru că picioarele îi alunecă pe pereţii lucioşi ai sticlei. Deseori aminsomnii. Apăsată de o atmosferă încărcată, puţin ameninţătoare,aştept să se întâmple o minune, să apară vreo farfurie zburătoareşi să mă ducă în cosmos, departe de acest coşmar. Acum, mai multca orice simt nevoia ajutorului celorlalţi, libertatea, siguranţa, zâmbetulşi scrutarea viitorului, dar toate aceste lucruri sunt exagerate,deoarece acum toţi sunt preocupaţi de prezentul nesigur şi nu autimp să se ocupe de nimeni. Uneori mă simt izolată, dar poţi învinovăţide asta vremurile rele? Nu, nu sunt vremurile rele, ci oameniisunt răi.Azi oamenii au început treptat să părăsească Pleshina şi săse întoarcă la casele lor. Şi cei care locuiau sub noi au plecat. La felmama, sora mea, unchiul cu nevasta şi cu cei doi băieţi ai lor. Mâinene vom întoarce cu toţii. Când se întrerupe curentul electric şi se întunecă,coborâm la subsol. Acolo este umezeală şi se aude un zgomotslab, provocat de câţiva gândaci. Stăm întinşi ca sardeleleîntr-o conservă. Ne culcăm şi ne liniştim, fiind siguri că nu vom maiauzi bubuiturile tot aşa de tare. Am mai rămas puţin timp trează, iarcând creierul, obosit de atâtea lucruri inutile, s-a liniştit, am auzit caprin ceaţă câteva zgomote înfundate, care astăzi nu sunt în staresă-mi tulbure somnul. Era ultima noapte şi ultimele bubuituri pe carele mai auzeam în acest sat de munte. Visul numărul trei: O Prinţesăroşie a venit să îmi dăruiască fericire. Sute de lupi s-au năpustitasupra şi au sfâşiat-o. Tot locul a devenit roşu şi lacrimi de sângepicurau zi şi noapte. Când m-am trezit, am inspirat adânc. Plămâniimi s-au umplut cu un aer umed.(continuare în nr. viitor)4797