4750 - Oglinda literara

PROZATic! Tic! Tic!Singurul sunet care răzbeşte în liniştea camerei este celprodus de secundarul unui ceas vechi, blocat pe acelaşi număr alcadranului, de zile întregi. O urmă de energie pare să mai inundelimba de metal, care tresare la intervale regulate.Tic! Tic...! Ti..c...! În întunericul nopţii care mi-a cotropit întreagacameră, timpul parcă se dilată, dându-mi impresia că amrămas blocată într-o bulă temporală.Stau ghemuită pe podea cu spatele lipit de perete,ţinându-mi capul greoi în mâini. Am senzaţia că în creierul meu afost îndesat într-un timp foarte scurt o lume întreagă sau toată informaţiaexistentă în univers.Idei, concepte, litere… parcă toate ar fi pe un circuit de întreceri,într-o lungă cursă liniară. Îmi trec pe retină toate în acelaşimoment, cu o viteză incredibilă şi nu le pot citi. Nu reuşesc să levăd decât umbrele sau urmele lăsate de trecerea lor. Strâng puternicdin ochi şi îmi apăs cu degetele fruntea încercând să le iau cuburicele lor şi să le şterg de podea. Întregul amalgam de informaţiiîncepe o mişcare haotică, parţile lui ciocnindu-se cu forţă şi întrepătrunzându-se.„Celula este este o carte de oţel”… „Carte este ocelulă de oţel”… „Oţelul este o carte de celulă”… Fiecare ciocnireîmi provoacă o durere fizică intensă. „Nu mai pot!” Sunt singurelecuvinte care reuşesc a-şi face loc prin haos, până la corzile vocale,pe care le fac să vibreze grav.Deschid ochii şi respir pe gură profund, lent, pentru a lăsaoxigenul să-mi pătrundă fiecare celulă. Întunericul din cameră, carepână acum era apăsător, acum îmi pare o adevărată binecuvântare.Ce făceam înainte să ajung aici, răpusă de propriile-mi temeri? Numipot aminti. Ce ciudat! Acum două secunde aveam cunoştinţă despretoate lucrurile din univers, dar nu îmi pot aminti ce făceam...Măuit pe birou. O mulţime de cărţi împrăştiate, o veioză mică, stinsă,foi, creioane şi pixuri, ochelarii… Mă ridic în genunchi şi mă târăscpână la birou să observ lucrurile de aproape. Iau în mâini primacarte pe care o văd şi încerc să îi desluşesc titlul. Literele par să seînece unele în altele, nepermiţându-mi să citesc nimic. „Ah! Da.Ochelarii...” Cum e posibil să nu realizez lipsa unor obiecte indispensabile?… „Enigma Otiliei”… „Ultima noapte de dragoste, întâianoapte de război”… Parcă încep să îmi amintesc ceva. …„Baltagul”…Unde am auzit eu de cărţile astea? Iau una din foile scrisede pe birou. „Romanul Baltagul este o capodoperă a literaturii...”.Da, parcă îmi amintesc acum. Învăţam la română. O carte mare,groasă, copertată, îmi atrage atenţia pentru că diferă de celelalte.Titlul e scris cu litere mari, groase: „Dicţionar de medicină”. Ca săvezi, mi-am amintit ce e şi cu cartea aceasta: învăţam pentru facultate.Fără un motiv anume o iau cu mine şi mă aşez în acelaşiloc, pe podea .Mă las pe spate şi ascult liniştea. Oare liniştea seaude? Pianul ştiu cum sună, la fel şi o vază spartă. Dar liniştea?Liniştea înseamnă lipsă de zgomot, dar urechile de ce îmi ţiuie?Poate nu sunt eu capabilă să percep sunetul. Un uşor zgomot paresă răsune în surdină.Iniţial îmi induce o stare de relaxare, astfel că închid ochii pentru amă bucura de sunetul liniştii, după cum cred. Treptat, creşte în intensitate.Sună ca zborul unui cărăbuş, ca fâlfâitul rapid de aripi.„Am un cărăbuş în cameră? Imposibil!” îmi răsună vocea tremurătoare.Alături de bâzâitul insectei mai răsună doar respiraţia mea,din ce în ce mai accentuată, vibrând la fiecare expiraţie. Intensitateasunetului ia proporţii uriaşe; realizez, însă, că sunetul nu vinedin afară, ci din propria-mi fiinţă. Mi se naşte în trup, iar ecoul răzbateprin urechile mele. Simt că tâmplele îmi pocnesc. Îmi acopărurechile pentru a opri vâjâitul crunt, pentru a nu-i permite să reverbereze.„Ajunge!” îmi răbufnesc cuvintele de pe buze.Îmi iau mâinile de la urechi şi observ că sunt cufundată iar4828Psihoza timpuluiîn întuneric şi linişte. „Unde ecărăbuşul?”. Mâinile îmi cad pepodea, cu un sunet moale. Ochiimi se opresc pe un creion aflatsub scaun. Mă întind să-l iau.Iau cartea de lângă mine, o deschidla sfârşit unde ştiu că erao foaie albă şi deşi nu văd nimic,mă apuc să scriu. Mâna mergesingură, iar eu nu am habar cescriu. Oricât m-aş chinui nudesluşesc niciun cuvânt. Cuvinteleiau forma unui suvoi de lavă,mi se scurg din minte, prin vene, Diana Dediupână la degetele mâinii drepte.Cursul lor mă arde, făcândfiecare ţesut să ia foc, să se descompună.Încerc să le reprim, dar forţa lor mă cotropeşte. Fiecareidee scrisă îmi devorează o parte din trup, lăsându-mi găuri în caresunt absorbite toate temerile mele. Întreg trupul pare a fi o cangrenăcare continuă să supureze idei şi temeri materializate în puroi. Îmiadun toate forţele rămase în corp şi cu o mişcare convulsivă arunccreionul care se izbeşte cu un sunet sec, de lemn putred. Îmi încolăcescmâinile în jurul corpului, apăsând obsesiv cu degetele încarne. Fără să realizez, mă trezesc că spun definiţiile unor boli pecare le-am învăţat azi: „Hemoragie cerebrală: sângerare la nivelul..”„Aritmie cardiacă: tulburare a ritmului cardiac..”, „Psihoză: stare despirit bolnăvicioasă...”, „Psihoza: stare de spirit...Am mai zis asta”mă aud spunându-mi. Încep iar, în timp mă cuprinde anxietatea.„Psihoza...am zis-o deja”, „Psihoza”, „Psihoza”. Termenul acesta începesă îmi invadeze întreaga minte, întreaga fiinţă. Parcă respirpsihoză, înghit psihoză. Până şi pe iris pare încrustat cuvântul.Încep să tremur spasmodic şi îmi repet din ce în ce mai încet: „Nu,nu...”.Dintr-o dată, zborul de cărăbuş reîncepe în urechile mele,mai ascuţit, mai puternic. Se aseamănă acum mai degreabă cuelicele unui elicopter. Îmi imaginez lungimea lor şi le asemăn cusabia unui samurai care pătrunde în corpul duşmanul, despicândulîn două. Imaginea cu trupul sfârtecat de sabie ia forma unui tatuajpe retină, bântuindu-mi ultimele clipe de luciditate. Simt că înstomac am un adevărat aerodrom de pe care decolează numeroaseelicoptere ce-mi sfâşie organele interioare. Groaza provocată desunetul asurzitor, durerea care-mi devorează trupul mă fac să măprăbuşesc.***Mă trezesc după o perioadă de timp – oare cât a trecut? -, întinsă pe jos, în acelaşi întuneric în care mă aflam şi înainte. Măridic şi aprind veioza. Am gâtul uscat şi mi-e frig, iar mâinile îmitremură, de teamă sau de frig, asta nu ştiu. Rotindu-mi privirea princameră, văd întins un trup, perpendicular aşezat pe pozitia în caream stat acum puţin timp. E un corp gol, de fată, ce stă pe burtă,respirând greoi. Prezenţa ei nu mă tulbură. Un muşchi de la pulpăi se zbate, dar pare a dormi dusă. Mă concentrez pentru a vedeacine e, dar nu desluşesc nimic. Îmi duc mâna la ochi şi observ călipseşte ceva: „Bineînţeles, ochelarii!”. În timp ce încep să-mi cautochelarii, mă uit la ea atent: stă cu capul pe mâna dreaptă, aceastafiind întinsă, părul răvăşit îi acoperă chipul. În mâna întinsă strângeceva cu putere; mă apropii curioasă să vad ce e. Nu mică îmi estemirarea când văd că în mâna sa ţine ...ochelarii mei. Îi iau fără sămă gândesc dacă se va trezi, mi-i aşez pe nas şi îi îndepărtez părulcu o mişcare scurtă. Dau să zic să strig de uimire, dar nu se audenimic. Mă las pe spate şi privesc în gol. Cum e posibil? Cum e posibilca persoana pe care o privesc să fiu...eu?Pipăi în buzunar după pachetul de ţigări. Îl scot mecanic,îmi iau o ţigară şi o aprind. Stau şi nu mă gândesc la nimic, uitândde existenţa celuilalt eu al meu ce doarme calm pe podeaua mea.E linişte. Până la urmă, cum sună liniştea?D E B U Twww.oglindaliterara.ro