BORIS MARIANMeteorMeteor, ah, meteor,Toate oasele mă dorEu, bătrânul matador,Am privit de multe oriCe anume? Meteori,Nu-nţeleg şi pace,cumFierul – fier se face scrum,Taurul nu e de fierDar în coarnele lui pierTineri bravi, mai bine – ar fiFani de astropoetry.Sunetul 56 – Puterile sunt pe sfârşite/precum e soarele într-un decembriecafeniu/ e prea firavăcreatura Ta, Divine/ abia respir şi totuşiîncă-s viu/ mai sunt flămând, maiam în ochi lumină/ mai este ziua careva veni/ m-am despărţit de multe, darcu tine/ viaţa mea, abia m-aş obişnui/mai vine o zi, o oră, o minune/ poemulmeu oricând o poate spune.Sunetul 84Nu e cuvântul singur o podoabăNici două, trei cuvinte spuse-n grabăN-am încercat să vin cu flori confecţionateNatura mă ajută doar când poateNici frumuseţii tale nu se adaugăOrice dichis, orice culoare pusă şuieEşti prea de necuprins, n-o spun înşagăTu nu eşti un portret de pus în cuieTrăieşte, cum trăiesc pe ceruri stelePe care nimeni n-are cum să leînşeleSunetul 91Sunt cel din urmă, dacă nu mă veziSunt cel dintâi, dacă în mine creziVin alţii cu oferte generoasePrecum viconţii cu inele groaseEu amuţesc, eu stau la porţi închiseRăzbat şi muzica şi ţăpăiala din culiseSunt ultimul hidalgo fără calFără de Sancho, fără sprijin amicalIar tu deschizi fereastra, mă priveştiMă ştii de undeva, din trei poveştiPe care le-ai citit cândva, copilă fiindMi-arunci un zâmbet, ca un ban deargintSunetul 93Statornic nu-i nimic, aşa se pareDe aceea eu nu jur, de ce să mintViaţa însăşi este o cărareSpre-un ţărm deschis sau doar pe-ungrindAzi te iubesc, mâine poate că nici nuvoi mai fiStatornic nu-i nimic, pe cel de azi îlştiiMIHAIGANEAVântul de lamiazănoaptePOEZIEVântul de la miazănoapteSpulberând zăpeziascunseDin copilărie şoapteTaine, taine nepătrunseBate, bate la fereastrăDegetele îngheţateCuibăresc iubirea noastrăPăsările-ntunecateŞi din negre şesuri steleIarnă-n suflet iarna-n dorSe aştern zilele grelePe al vieţii trist covorUnde-i ţara şi pământulUnde-s râuri de argintLe-a luat pe aripi vântulŞi le-a dus la infinitBlândul pământuluiZămislit din carnea sfântăBlândul cu blândeţea luiA înconjurat pământulPână-n înaltul ceruluiZămislit din carnea sfântăŞi ne-a dăruit cuvântulCei de suflet mai alesSă pătrundem pretutindeniTainele din universŞi ne-a dăruit cuvântulCa un duh din duh desparteNegurile cele treiPune inimă din inimiNemurindu-le pe veciCa un duh din duh desparteMunţii mergătoriEi ar pleca cu satele-n spinăriSpre şesuri grele de lumină plinePrin şerpuite tainice cărăriCălcând cu paşii grei peste colineOriunde şi oricând ar vrea să-şi mireCu dor de ape-nvolburate-n stânciSperanţele adunate-ntr-o iubireDe acele câmpuri galbene şi-adânciŞi-n nopţi cu vijelii de dor încinseCând stelele-şi trezesc din zori-cocoşiiEi pleacă uneori cu braţe-ntinseLăsând păduri pe fund de lacuri roşiiŞi vine vreme bună vreme reaMĂDĂLINACALTIMAGINECondurul pierdut de prinţesăa rămas undevape una dintre scările casteluluiîn aşteptarea lui Făt-Frumos.Iubirea mea se plimbă desculţăprin singurătatecăutând pe cinevacu chipul tău.Mă întrebdacă stelele mai păstreazăîn strălucirea loramintirea cuvintelor noastredin primăvara trecută.Aş împrumuta culoaredin aripa ROGVAIV a curcubeuluinăscut din ploaia amestecatăcu lacrimi şi maresă aştern pe o frunzătânărăimaginea sufletului meucând ne vom întâlni.SĂRUTLa lumina încă viea stelei,se topesc sentimentele dintre oameni;inima meaaproape sângerândăîngenunchează în faţa Ceruluicu un cântec cristalin, trist.Speranţeleîşi caută dreptul la viaţă,din coada ochiuluise prelinge peste tăcereo lacrimă pură.Vreausă fiu fericită!strig până sparg ecoulîn sute de frământări,în zeci de mistere.Sărutulse aşează încetpe buzele persoanei.MÂINEReplicile acestea cu„şi mâine îţi va veni o idee”seamănă a film uşor răvăşit de clipe.Am impresia apăsătoarea tăceriipe buze,încât doresc aşa multo fărâmă din Cer,să-mi aştern pe eatoate speranţele.TU ai rămas aproapeun cuvântauzit undeva demult,parcă într-un parccu mii de narcise înflorite.Merg, uneori alergând,prin mulţimea cu umbreale lumii,mă lovesc de tot felulde cunoscuţicare nu îmi spun altcevadecât„şi mâine soarele va apune”.4780www.oglinda<strong>literara</strong>.ro
LECTORDespre utopia continuă în poezia lui Marian BarbuIonel BotaDespre poezia pulsatorie au adusvorba comentatori ai poeziei nichitastănescienedar numai în tonusul opoziţiilor constructive.În fapt e o temă recurentă dinpoezia interbelicilor chiar dacă la ora actuală,neproducând prea în grabă lauriiscontaţi de poetaştrii noştri, motivul e puţinabordat. Şi totuşi, în ultimii ani, un poet confesiv,de o cultură solidă într-o vreme în carefracturiştii şi fripturiştii poeziei noastre îşidau la gioale, când întâmplări de tot soiul şicalibrul îi aduc în preajma podiumului, insistăsă-şi asume singularitatea acestei experienţelirice a pulsatoriului ca aventurăunică a cuvântului poetic.Poet al elanului, aşadar, MarianBarbu revine în librării cu un soi de lexicon„purtareţ” în care toate ritmările cotidianului,pe litere şi stări de spirit, cum ar spuneeseistul, ajung să definească, fiecare înparte, fiinţa impresivă a eului scriptor, enunţşi denunţ al unui habitat aproape viciat, amspune noi, de prea desele plăceri ale scufundăriiinsului perceptiv în indeterminărileclipei. Altfel, volumul Poeme americane(Craiova, Editura Sitech, 2008, 182 p.)este rodul unui demers al operei cognitiveca un discurs despre insurgenţele spirituluiavând desigur, în banduliera sentimentalului,armele livrescului. Dar Marian Barbu areşi inteligenţă de colocvial , este un tip din categoriameditativilor disperaţi, panicile salenu descriu nicidecum statura unui înfrânt,tragismul fiinţei sale nu survine din teroareaangoaselor postmoderne. El, poetul, e şi sesimte un personaj autonom dar vrea să-şidedice freneziile fiinţei dragostei de om,umanitate. Viaţa lui, viaţa poetului înseamnăînainte de orice o uriaşă recenzie, un comentariuviu, fermentativ, moarte şi viaţă, iubireşi speranţă, armonii şi iluzii desfid, subcontrolul eului lucid, banalul şi calpul, viziuneasterilă şi ternul cotidian. De aceea bucuriaevită eşecul în gratuitate, este codulde mesaje al alterităţii, măsoară pulsul armonieişi entuziasmului colectiv, viaţa ecuaţieicânt-dans, două repere identitare şidefinind mentalul unei colectivităţi: „În România– poate şi în alte ţări europene – dansultinerilor / Este adesea privat deînţelegere. / Diversificarea lui o socotesc firească(legală !) pe care vârsta / O cere şi oimpune pentru ceva vreme. / Contestatarilorle-aş oferi în dar liste, scheme, calcule, /Făcute de psihologi şi pedagogi, români,străini, / Referitoare la mutaţiile survenite încorpul uman, / Cu sau fără voia individului /Sau cu vreo aprobare specială. / Să nu seuite că adolescenţa este urmată de tinereţe./ Că în toată această perioadă, / Rolul familieirămâne covârşitor, / Dar nu restrictiv,constrângător ori de campanie. / Paralel, societatea,/ Cu toate încrengăturile de ofertespeciale, / Îşi vede cuminte de evoluţia ei, /Ca o apă nestatornică, încolo şi-ncoace. /Două componente ale vârstei tinere – cânteculşi dansul, / Ies pe ringul întrebărilor,punând câte ceva (cu plus sau minus) / Laformarea personalităţii individuale. / Aici, înacest punct al vârstei, modelele se impunrapid. (...)” (Homo ludens, p. 61)Un stil controlat, de fluenţe alespunerii în veşmântul sugestiilor deschideriiconsacră o gesticulaţie, altminteri, de fulguraţiisimbolice. Poetul e un dirijor exemplarpentru această partitură, magia meditaţieireflexive îl prinde bine, la fel cinismul confesiunilorcare, cumva, se vor cosmicizate,provocări ale unei perspective criticist-activiste.Acest pozitivism alegoric, ori mai binealegorizant, îşi extrage resursele ripostei înlatura ludică a versurilor, a poemelor, cândeul grav rămâne la acelaşi stadiu de element/componentăa umanităţii: „(...) Dolarulstă la capătul lumii / Şi dirijează creştereasau traversarea vieţii. / Din când în când,crahul financiar, din alte zone ale lumii, / Îndârjeştenesperat munca în abatorul cămilelor./ Dromaderul ţării nu-şi uită niciodatăcaravana. / Dolarul constrânge din interiorulcontinentului. / Îl ajută oceanele, din afaralui.” (Amintiri despre viitor, p. 11) Epurată deatavismele edulcorărilor, poezia lui MarianBarbu e o risipă de metafore ale succesiuniiimagistice şi de imaginar „materializat” înmarile osmoze ale trecerii , un soi de – îngăduit,fie-ne ! – arhetipizări ale entimentelorşi emoţiilor trăite nu ca experimentexistenţial ci existenţă pur şi simplu. Poetulare vocaţia edificatorului de structuri ale imaginii,aspiraţia cosmoidalului îl ţine aproapede „intrarea în poveste”. Se simte, adevăratăeste, neliniştea romantică, idealul eparte din ontologie, remanenţa ethosului cautopie continuă. Dar nu avem factologii forţatpostmoderne în aceste minunate versuri,faţa poemelor e exclusivă, deterministă, definindfactologiile clipei şi agresiunile timpuluiasupra fiinţei gracile. Autorul îşi „priveşte”cu toate simţurile poezia, este un liric orfical introspecţiilor grave dar şi un teoreticianal devoţiunilor poeziei, cunoaşte „nebuniacărţii” şi de aceea condiţionalitatea scriptoruluiîi este prilejul de cuminecare cu marilesensuri ale artei. Avem un exemplu al acestorasumate integralităţi, fiinţa poetului şi fiinţapoeziei se întâlnesc în nume, în numeleeclatant-valorizator al culturii române: „(...)Pe când libertatea de a-l rosti vine de laEminescu,/ Când cauţi adevărul./ Desprepoet, fata de la magazin/ Nu mai ştie nimic./Auzise de o scriere care se chema „Luceafărul”,/Prea puţin, i-am zis, spunându-i, / Întimp ce-mi trecea preţul cumpărăturilor/ Princompostorul casei./ I-am oferit câteva titluride alte poezii,/ Majoritatea de dragoste./ -Nu mă interesează, dar îmi place cum reciţi.Eşti actor? – Sunt şomer al limbii române./- N-am auzit de aşa ceva. Şi primeşti bani?/Am tăcut./ Şi mi-am adus aminte/ De clandestinitatealui Pytagora din Sicilia.” (Bunăseara, dulce casieriţă, p. 14-15)Eul liric evaluează şi reevaluează,tonifiant, rafinamentul intelectual are ca substitutal strategiilor autorului ardenţa afectivă.E o poezie glosând pe ipotezele lumii,camuflate adesea în exemplul altora. Acuitateaspiritului american, la nivelul interferăriiideilor naţiunii despre sine, au nevoie demediaţia poemului; poemul este pluralulomului, stilul inteligibil al aşezării ideilor, psihologiaprofunzimilor, şansa comprimăriisimbolurilor: „(...) În Ţara dintre Oceane, /Piatra împrumută zborul / Şi fuga de răspunderede la gâştele sălbatice, / Mereu neliniştite,/ Dar hotărâte să rămână în patrialor. / Credinţa nestrămutată a pietrei / Sesloboade în toate casele americanilor, / Înalianţă cu norii, cu ploaia şi vântul. / Piatraamericană se naşte mereu / În zidul amăgitoral destinului fiecăruia.” (Naţionalismulpietrei americane, p. 101) Natalul nu e doarun clişeu cultural, temă-motiv liric, este acoladaspiritului auroral triumfând, prin verbulpoetului, ca un document testimonial. Eul eacel supravieţuitor printre metafore uzurpatede pozitivismele lumii de astăzi, năzuind lasincretisme şi la postulatele fiinţei, înger şidaimon, transcendenţă ori sarcasmul zădărniciei:„Mă întorc iar la plajă, la cea dinPacific, / La o plajă de ocean adică. / De celelalte,beneficiasem la mine-n ţară - / Mare,fluviu, râu, pârâu, lighean. / Căci, când erammic, sub Munţii Parâng, / Păzeam ligheanulcu apă-ncălzită de soare, / Ca să-mi fac plăcereaca pisoii. / Pârâul dintre stânci curgeagheaţă. / Îmi fugeau ochii o dată cu valurilezdrobite de pietre. / Aşa de repede se agitauapele Sohodolului, / Că nu puteam să ţinochii pe undele lui.(...)” (Flux şi reflux, p. 53)Topos al alunecărilor în memoria activă, remitologizareautopiei natalului nu are nimicdin artificialitatea confesiunii primare. Înseamnă,însă, meditativ ermetizat în gnozamimată a unui ritual, sumă de reverii explorateîn memorie. Exoticul consacră auspiciileimagismului strămutat compensator înfrivolităţile unui comentariu liric de-spiritualizat,aproape nietzschean : „Dar nu despreplăcerea diabolică de a te şti, / Fie şi pentrupuţin timp, / Oaspete al tărâmului imens deocean / Vreau să vă vorbesc. Nu ! / Ci despreun drogat care se vâra anapoda în nisipulfin. / Purceluş de troc, înco şi-ncoace, /Imediat, ţuşti în apă – tot pe burtă, tot prinrăsucire / Şi tot îmbrăcat. Om cu fibrilaţii, cusevraj. / Dizgraţios pentru condiţia lui de fiinţăbipedă. / Deodată, m-a săgetat gândulde a mă duce mai încolo. / Numai că n-amprimit aprobarea grupului meu. / El nimeriselângă noi. / Nu ştiu dacă din întâmplare saucalcul. / Sigur a fost că la plecare, / Individula întins mâna să cerşească / - Eu şi dolari ?,i-am spus în limba mea. / - Oui, mi-a replicat./ Am sărit ca ars, felicitându-mă că nu /Am pronunţat mai multe cuvinte în română./ - Ajunge !, mi s-a adresat gazda noastră. /Francezul ăsta a căzut de la Premiile Oscar/ Şi-a dat în patima Oceanului / Se-nfurie înadâncuri până dă peste maluri.” Atinsă denimbul magic al valorii, noua carte indică înMarian Barbu un artist cu o încărcătură puternicăde personalitate.www.oglinda<strong>literara</strong>.ro 4781
Change language