4750 - Oglinda literara

NOSTALGII 90-isteSă lămurim un lucru de la începutul începutului: în 89, la Revoluţie, aveam şapte ani şi jumătate.Îmi plăceau portocalele, ciocolata şi filmele cu Silverster Stalone.În Focşani s-au tras câteva focuri de armă. Vreo zece, maxim, dacă îmi amintesc bine, şi eu cu obanderola răsucită în jurul capului, precum Rambo, mă târam în sufragerie, până la bradul aşezat periculos,chiar lângă geam să îmi răsfat apetitul cu niscaiva bomboane cu care îl aşteptam pe Mos Gerila.În acel an Gerila nu a mai venit, a venit Moş Crăciun, nu am simţit diferenţa. Cadourile puteau să vinăşi de la Muma Pădurii, nu mă interesa.Eram în clasa întâi. La anul urma sa mă facă pioner. Fusesem un şoim al patriei destoinic, chiardacă mă dăduseră la grădiniţă târziu, la grupa mare, că de, erau trei femei în casă care să aibă grijă demine: mama, bunica şi dodona, sora bunicii. Aşadar am fost un copil cocoloşit. Iar revoluţionarii mi-aucălcat în picioare primul meu vis de ascensiune pe o altă treaptă socială. Pioner. De aici până la UTC-istCosmin Dragomir nu mai era mult. Şi aveam să merg la Palatul Pionerilor, să mă înscriu la cursurile de şah, de electronică,de aeromodelism, poate chiar şi karting.Cămaşa roşie si cravata alba nu le-am mai purtat niciodata. Am imbracat insa aceleasi uniformecomuniste, cu matricola pe bratul stang, sub umar, facute in mare parte de tata, in casa(matricolele). Nu glumesc, se ocupa si cu treburidin astea. Ba, mi-am pierdut si prima invatatoare, care a fugit la o alta scoala, o femeie destul de rea daca imi amintesc bine, insa privind-ocu ochii unui tanar de 27 ani, buna rau. In prezent cred ca se indreapta resemnata spre pensie. Aceeasi idioata uniforma neagrasau bleumarin, cu camasa ecosez si guler brodat, apretat, tapan, mereu incomod, mereu stand sui, intotdeauna de prisos. Ce moda imbecila,ce legiferatori tampiti. Unde erai tu Botezatule?Asadar fotografia, pe care aveam sa o regasesc cu obstinatie in mai toate casele, in rame vechi, cu nepotii aranjati, zambind fortatin fata aparatului, prin care dovedeau ca au fost pioneri, imi lipseste din colectie. Ba mai mult, am pierdut si poza cu mine soim al patriei,bucalat, predispus spre obezitate, cu parul lungut, carliontat la capete, vestigiu al epocii de aur ucise cu bucurie si rapiditate in cele catevazile vecine Craciunului din 89.Mai tarziu am fost la Palatul Pionerilor. Era in punctul critic al desfiintarii. Trei, cinci angajati blazati, aceleasi aparate re-reparate,aceleasi karturi subrede, doua calculatoare din 90, 91, HC-uri parca, din cele ce functionau pe televizor, cu jocuri incarcate de pe caseteaudio. Am facut aeromodelism acasa, din scandurici si poliester. Machetele mele improvizate nu au zburat niciodata, insa mi-au bandajatplagile deschise ale celui dintai vis neimplinit.Articol preluat de pe rocultura.roTradiţia şi conştiinţa...Jurnal de blogbările ierarhiilor sociale şi mutaţiile psihologice ale personajelor.Evident, Faulkner e un prozator mult mai evoluat decâtPavel Dan, mai apropiat de prozatorul elveţian Charles FerdinandRamuz (1878-1947) care reinventează lumea miticăa ţinutului Vaud cu personaje puternice, de piatră şi conflictealegorice. Puţine raporturi se pot desluşi chiar şi cu opera luiJean Giono (1895-1970) care uneşte omul cu forţele cosmiceşi predică reîntoarcerea la natură, la munca simplă acâmpului, oarecum în sensul ideologiilor hippy, ulterioare, deîmpotrivire la procesul de industrializare şi civilizaţia maşinistă.Evident, proza lui Pavel Dan, de mare sobrietate, multmai restrânsă ca arie semnificantă şi o viziune regionalizatăa lumii, are puţine corespondenţe cu aceşti prozatori, dar faptulcă textele sale admit şi suportă comparaţie cu mari operedenotă că autorul era conectat la problemele timpului său şidescoperea subiecte româneşti integrabile portofoliului mondial.Conexiunile, evident forţate, supralicitează un proiectnarativ ardelenesc aflat în relaţionare şi sincronie cu mareaproză a lumii.Nicolae Balotă a ridicat la scară universul prozei luiPavel Dan, privilegiind mai de grabă proiectul şi nu realizărileepice concrete: „El e conştient de faptul că satul e ameninţatîn însăşi rădăcina sa, că e supus unei degradări, unuiproces fatal. Dacă ar fi scris Ospăţul dracului, marele romanal satului, acesta ar fi fost – probabil – un therenos, un cântecfunerar al lumii rurale în dispariţie“ 1 .G. Călinescu îl aşază în familia ardelenească a prozei:„... el avea talentul de prozator al lui Slavici şi ochiul observatoral lui Rebreanu. Cine cunoaşte bine Ardealul rămânefermecat de prospeţimea sobră a vieţii locale, apărând întoate tipicile ei mişcări şi de limbajul ferit de îngroşări. Paginilelui Pavel Dan nu sunt decât nişte cartoane-studiu pentruo mare compoziţie, sunt totuşi remarcabile şi aşa. Totul seînvârteşte în jurul economiei agrare, preocupare mereu tareîn sufletul ardeleanului care intuieşte că problema permanenţeipe sol se leagă de averea personală în pământ. În ordineapsihologică derivă de aici numeroase aspecte de conservareumană, cu toate nuanţele caracterologice“. 2O remarcabilă precizie a contururilor: medii, acţiuni, personaje,relaţii umane – totul este foarte pregnant desenat.Nici un personaj nu se suprapune altuia, nici o situaţie nu serepetă – nici la distanţă – cu alta. Deşi lumea ţărăneascăeste, de obicei, serializată, fatal uniformizată, Pavel Dan despartecoerent personajele, tipologia se diversifică, iar acţiunilese motivezează coerent prin finalitatea lor.Sigur că poate fi sesizată şi o dramă interioară bazatăpe o fatală scindare între solidarizarea intelectuală cu rădăcinileţărăneşti şi imperativul prozatorului „obiectiv“ de a sedetaşa de propriul univers imaginar.Mai mult, există o anume subtilitate în diferenţiereamasei ţărăneşti şi, în total, Pavel Dan pare astăzi mai puţin„bolovănos“ decât Rebreanu, chiar dacă nu devine un subtilanalist. În plus, toţi prozatorii ardeleni postbelici îl revendicăşi îl ridică pe un piedestal de neimaginat pentru modestulprofesor de liceu.În general, toţi criticii vorbesc de scriitura mai evoluată,modernă a lui Pavel Dan fără să definească exact în ce constăaceastă modernitate. În primul rând, într-o anumită conciziea discursului narativ, în eliminarea descrierilorparazitare şi ocolirea programatică a paginilor de natură. Înacest sens, se poate desluşi opoziţia marcată la universul luiMihail Sadoveanu. Dacă rămânem la relaţia cu Rebreanu,atunci el este mai aproape de Răscoala decât de Ion.Dacă o operă narativă neterminată, fragmentară, ca alui Pavel Dan, o operă a neorealismului autohton ce se conturaîn preajma celui de-al doilea Război Mondial, rămâneactuală şi permanent în atenţia cititorilor dar şi a tinerilor prozatori,înseamnă că scriitorul a devenit o referinţă stabilă şiun reper inconfundabil pe harta imaginarului românesc.1Nicolae Balotă, Romanul românesc în secolul XX, Editura„Viitorul Românesc“, 1997, p. 194.1Nicolae Balotă, op. cit.2G. Călinescu, Istoria literaturii române de la originipână în prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, EdituraMinerva, Bucureşti, 1982, p. 931.www.oglindaliterara.ro 4767