medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

privilegiat, în cadrul semnificantului global al corpului, relaţia “cap-intestinemembre”(caput/venter/membra) - cum o sugerează şi apologia atribuită deTitus Livius lui Menenius Agrippa - în simbolistica reciclată a creştinismului,priorităţile au fost radical schimbate în favoarea perechii “cap-inimă”, primulelement - asociat ulterior, după caz, lui Dumnezeu, Hristos, Papei, Împăratuluişi Romei - continuînd, totuşi, ca la romani 35 , a se bucura de o consideraţiespecială, atît în calitatea sa de receptacol al sufletului (adică al forţei vitale aunei persoane), cît şi - implicit - ca organ director al întregului trup 36 . Faptul nuface decît să sublinieze, o dată mai mult, valoarea acordată de creştinismnoţiunii de “înălţime” în relaţie cu tradiţionalul raport “sus-jos”, destinat încăde la început a rezuma viziunea esenţialmente ierarhică despre Univers a noiireligii. Biserica, înţeleasă ca un corp mistic (corpus mysticum) al tuturorcredincioşilor, al cărui cap este Hristos (el însuşi avîndu-l în “creştet” peDumnezeu), a devenit, astfel, un simbol-cheie al întregii gîndiri creştine,nutrind întregul imaginar social şi politic medieval.Expresia “corp mistic” - care, nota bene, trebuie deosebită de “corpusChristi”, prezentă în Epistolele pauliniene - nu are, contrar aşteptărilor, otradiţie biblică, fiind mai recentă decît o indică aparenţele. Ea începe a fifolosită, în contextul unei celebre controverse despre Euharistie, deabia înperioada carolingiană, fiind menită a evoca “trupul mistic” al lui Hristos, înopoziţie cu “trupul său adevărat” (proprium et verum corpus), care pătimise şimurise 37 . În limbajul teologilor carolingieni, corpus mysticum nu se referea,aşadar, la trupul Bisericii şi nici la unicitatea şi unitatea societăţii creştine, cireferitoare la ocurenţele metaforei organiciste în Antichitatea clasică (îndeosebi înipostaza ei politică), v. infra şi n. 59. Aceeaşi metaforă apare şi în CodexTheodosianus (9.14.3), în următoarea formulare: “virorum illustrium qui consiliis etconsistorio nostro interesunt, senatorum etiam, nam ipsi pars corporis nostri sunt”(apud Ernst H. Kantorowicz, The King’s Two Bodies. A Study in Medieval PoliticalTheology, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1957, p. 208, n. 42).35 Capul avea un rol simbolic important şi în mitologia greacă (fapt atestat, întrealtele, de poemele homerice), fiind asociat tuturor gesturilor semnificative. Bunăoară,încuviinţarea din cap -gestul suprem de ratificare- simboliza asentimentul zeilor sau,literalmente, transferul unui cuvînt din ordinea ipoteticului, în aceea a realităţii. Înlimba greacă, kraιno (κραινο)- kraίnein (κραίνειν) - de la rădăcina kar (καρ) (= “cap”)- are înţelesul de “stăpînire”, “guvernare” şi, într-un sens mai larg, de ceea ce conferălegitimitate, face executoriu etc., în general de sancţiune figurată printr-o mişcare acapului (v. pentru toate aceste interpretări, Émile Benveniste, Le vocabulaire desinstitutions indoeuropéennes, vol. 2, “Pouvoir, droit, religion”, Paris, Les Éditions deMinuit, 1969, p. 35-42).36Practicile decapitării, atît de frecvente în societăţie arhaice, antice şimedievale, evocă tocmai această credinţă în puterea energetică a capului, a căruidistrugere sau apropriere avea menirea de a "transfera" personalitatea şi putereaacestuia asupra învingătorului (Paul-Henri Stahl, Histoire de la décapitation, Paris, P.U. F., 1986, apud Jacques Le Goff, Head or Heart?….., loc. cit., p. 13).37 Disputa, care a durat mai mulţi ani, a avut loc între doi călugări de lamînăstirea din Corbie, Paschasius Radpertus şi Ratramnus, ultimul considerînd că ceeace credincioşii primeau prin sfînta cuminecătură nu era adevăratul trup alMîntuitorului, ci doar cel “figurat” (pentru întreaga discuţie semantică a expresieicorpus mysticum, precum şi pentru evoluţia ei de-a lungul Evului Mediu, v. Ernst H.Kantorowicz, op. cit., p. 195-197, 206).11