medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Rex pacificus nu este în epocă singurul document de această factură.Doar cu cîţiva ani mai înainte, după unele opinii în jurul anului 1285 83 , Gillesdin Roma (Aegidius Romanus, 1243/1247 - 1316), un binecunoscut jurist şiapărător al intereselor regalităţii, stabilea o relaţie identică între inimă şipersoana monarhului, în cadrul unui tratat intitulat De regimine principum,adresat ca text de educaţie politică viitorului rege Filip al IV-lea cel Frumos.Preluînd de acum banala analogie dintre organismul uman şi corpul politic,Gilles considera că structura amîndorura este una de tip ierarhic, definitădeopotrivă prin interdependenţa şi sprijinul reciproc al membrelor şi, pe de altăparte, prin subordonarea comună faţă de un organ central, inima - izvor al vieţiişi cauza generatoare a funcţiei fiecărui organ. Aidoma ei, regele ocupă poziţiamediană în organismul politic, distribuind funcţiile şi bunurile care se cuvinfiecărui membru. Fidel, însă, şi comparaţiei tradiţionale, autorul asociapersoanei regale şi capul, considerat drept principala sursă a impulsului“activist” al celorlalte organe. Întocmai ca el, regele (caput regni) îi apare luiGilles ca partea cea mai importantă a corpului politic, care, dăruită fiind cuputerile raţiunii şi înţelepciunii, guvernează, fie singur, fie ajutat de consilieri,comunitatea organică a tuturor cetăţenilor, aidoma lui Dumnezeu, în calitate decaput et princeps universi.Aceeaşi dublă analogie (“cap” - “inimă”), dar, de astă dată, în raport cuHristos şi Papa este vizibilă în tratatul Determinatio compendiosa deiurisdictione imperii, scris aproximativ în jurul aceleiaşi date (a doua jumătatesau finele secolului al XIII-lea) de Tolomeo da Lucca (1236 - 1326/1327),apărător al drepturilor pontificale şi discipol al lui Toma d’Aquino (a căruiscriere, De regimine principum ad regem Cypri, a şi continuat-o). Pornind de latradiţionala reprezentare a Bisericii ca un corpus Christi şi urmărind săevidenţieze principiul motrice al întregului, călugărul dominican începe prin aobserva că, întocmai cum corpul natural constă dintr-un cap şi membre, la fel şicorpus mysticum ecclesiae este împărţit într-un număr de officia, care depindde o cauză comună, întruchipată de Hristos, capul corpului mistic al Bisericii şisursă a mişcării şi percepţiilor senzoriale. Respectînd întocmai principiulconstitutiv al naturii şi lumii celeste, această dispunere ierarhică se insera, dupăopinia juristului luccan, care urma aici faimoasa concepţie despre Cosmos a luiPseudo Dyonisie Areopagitul, în organizarea întregului Univers, ale căruitrepte erau imaginate a se desfăşura de sus în jos, în funcţie de gradul de“perfecţiune” (adică de asemănare cu esenţa Divinităţii) al fiinţelor situate peele. Ca vicarius Christi, Papa are, prin urmare, deplina legitimitate pentru arevendica în cadrul Bisericii preeminenţa absolută. De aceea, întocmai cumnervii (sensus omnes et nervi) îşi au tocmai aici originea (initium capiunt). Inima(cor), derivată din grecescul kardian sau din latinul cura (= “grijă”, “preocupare”) esteidentificată tot de el ca sălaş al bunăvoinţei şi cauză a cunoaşterii (în consens şi cuînţelesurile din Noul Testament, potrivit cărora inima nu este doar locul forţelor vitale,ci şi un simbol al vieţii afective şi al interiorităţii, de obicei într-un sens metaforic).Interpretarea isidoriană consideră că din inimă pornesc două artere: una pe parteastîngă, intens irigată şi a doua pe dreapta, posedînd mai mult spirit (spiritus). Deaceea, consideră învăţatul sevillan noi luăm pulsul întotdeauna pe partea dreaptă(poziţie care îşi află aici una din cele mai timpurii expresii ale superiorităţii în raportcu stînga) (Jacques Le Goff, Head or Heart?….., loc. cit., p. 22).83 Cf. Tilman Struve, op. cit., p.185, 190-192.37