medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

doar la ostia sfinţită. Cu cîteva excepţii nesemnificative, acesta a rămas, pentrucîteva secole, înţelesul consacrat al expresiei, Biserica şi societatea creştinăcontinuînd a fi desemnate, ca la Walafrid Strabon (†849), de pildă, prin acelaşicorpus Christi paulinian. Va trebui să aşteptăm mijlocul celui de-al XII-leaveac pentru a observa, în sfîrşit, o intervertire de sensuri, corpus mysticumîncepînd a fi din ce în ce mai sistematic utilizat ca epitomă a Bisericii şitrupului organizat al comunităţii creştine, corespondentul său (corpus Christi),ajungînd, dimpotrivă, a fi identificat cu Euharistia. Se prea poate catransformarea să nu fi fost întîmplătoare. Ea ar putea avea o legătură cu mareadispută din secolele XI-XII referitoare la transsubstanţiere cînd, pentru arăspunde doctrinelor lui Bérenger din Tours şi altor aserţiuni eretice şi iudaice(care, fie că tindeau să spiritualizeze excesiv noţiunea de împărtăşanie, fie că -precum învăţaţii evrei- aruncau în derizoriu umanitatea Mîntuitorului 38 ),Biserica a trebuit să accentueze şi mai puternic prezenţa efectivă a lui Hristosîn Euharistie, evidenţiindu-i atît ipostaza umană, cît şi cea divină. Aşa s-arexplica de ce pîinea sfinţită a început acum să fie numită corpus verum saucorpus naturale, ori, literalmente, corpus Christi, în timp ce corpus mysticum afost transferat din ordinea liturgică în aceea politică, ca pentru a legitima, prinspiritualizare, latura instituţională şi juridică a Bisericii, dezvoltată oarecum înexces pe parcursul Ceartei pentru Investitură din secolele XI-XII. Din sferaunei distincţii christologice clasice între cele două naturi ale lui Hristos,binomul corpus verum şi corpus mysticum s-a strămutat, astfel, în domeniulorganicist al celor două corpuri, schimbîndu-şi radical înţelesul. Evoluţialexicală şi semantică a celor doi termeni era, însă, departe de a se opri aici.În noua sa ipostază instituţional-politică, noţiunea de “corp mistic” aavut, multă vreme, un conţinut antropomorf anonim, evocînd, stricto sensu,doar un simplu “corp”, al cărui cap era Hristos, iar membrele - clerul, fără vreoaltă determinare. Treptat, însă, expresia a fost asociată unei comparaţii maiconcrete, desemnînd trupul efectiv al Mîntuitorului, corpul său individual(corpus verum, corpus naturale), termen care, la rîndu-i, a încetat de a maidenota doar natura umană a lui Isus, prezentă în împărtăşanie, pentru a cîştiga,în varianta corpus Christi mysticum, şi un sens corporativ, specific unuiprototip uman colectiv. Un pas mai departe pe acest drum a fost făcut prinsubstituirea (frecventă la Toma d’Aquino) a lui corpus Christi mysticum princorpus Ecclesiae mysticum, potrivit unui înţeles deopotrivă metafizic şi juridiccorporativ,oarecum distinct de cel social şi corporativ, sugerat de expresiaprecedentă. În varianta persona mystica, folosită tot de “doctorul angelic”,nuanţa juridică a noului termen a devenit şi mai apăsată, vocabula ajungînd, lafinele secolului al XIII-lea şi, îndeosebi, la începutul celui următor, sădesemneze în mod curent dimensiunea politico-juridică a Bisericii (delocîntămplător numită, cu începere de acum, de teoreticienii pontificali şiregnum/principatus ecclesiasticum, apostolicus sau papalis). Sensul acesteievoluţii este cum nu se poate mai limpede: de la o conotaţie sacră şi liturgică,noţiunea de corpus mysticum a mers, progresiv, în direcţia uneia seculare şipolitice, cu rostul de a exalta poziţia quasi-imperială a Papei în cadrul unei38 Pentru disputele din secolul al XII-lea dintre creştini şi evrei referitoare laÎncarnare (în care teologia iudaică vedea o dovadă a condiţiei inferiore aMîntuitorului), v. Anna Sapir Abulafia, Bodies in the Jewish-Christian debate inFraming medieval bodies…, p. 123-137.12