medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

neavînd vreun corespondent în tradiţia politică greacă şi elenistică 61 ). Întocmaicum trupul nu poate exista fără cap, tot astfel nici statul nu poate fiinţa fără unconducător, indiferent dacă acesta este o persoană sau un organism colectiv.Capul nu are, însă, în corpul uman şi în cel politic, doar o întîietate simbolică.Pentru autorii latini din epoca Republicii şi a Imperiului, importanţa sa esteconferită în primul rînd de rolul activ jucat de acest organ în ansamblul din careface parte, căruia îi determină nemijlocit, deopotrivă sănătatea şi boala. Atîttimp cît capul este sănătos, şi membrele trupului sînt sănătoase. Boala saudisfuncţionalitatea lui le afecteză, de asemenea, pe toate. Pe de altă parte,absenţa capului, ori detaşarea sa de corp atrag primejdia unei dizarmoniigenerale şi, totodată, a distrugerii întregii comunităţi, pericol generat şi deconfruntarea mai multor capete pentru întîietate.Interpretată dintr-un şi mai accentuat unghi politic, această corespondenţăse adînceşte, uneori, simţitor, asociindu-şi relaţia dintre raţiune (ca parte asufletului, recte a capului) şi lege, inserată, tot ca la Cicero, într-o reflecţie mailargă, referitoare la actul guvernării şi conduita legislatorului. Aidoma raţiunii,care reglementează şi temperează impulsurile trupului, asigurîndu-i ofuncţionare normală, legii (respectiv dreptul) îi revine acelaşi rol capital deconservare a unităţii întregului organism politic. Dacă statul este, în lipsa legii,neputincios, fiind incapabil de a asigura părţilor sale o corectă întrebuinţare,nici corpul nu poate, fără raţiune, să-şi condiţioneze judicios membrele, a cărorfuncţionalitate depinde în cel mai înalt grad de acest “vehicol” al impulsurilor.Pe de altă parte, menirea normativă (“temperantă”) a legii şi raţiunii impunecapului (conducătorului politic) o cerinţă precisă: aceea de a veghea lasănătatea întregului, guvernînd, cu echitate, spre folosul tuturor. Sinonimiadintre funcţia de conducere şi terapia medicală apare astfel, şi aici, cu toatăclaritatea, întărind contururile unei imagini care va face, precum am spus, oîndelungată carieră.Intima corelaţie dintre corpul politic şi cel uman, aşa cum ni seînfăţişează ea în tradiţia romană, nu putea lăsa deoparte aspectul esenţial alevoluţiei lor organice. Şi în această privinţă, se poate constata o identitateperfectă. După modelul organismului uman, statul este şi el investit cu unparcurs scandat de creştere, înflorire şi decădere, întrutotul asemănător vieţii.Singura diferenţă - dar considerabilă - dintre fiinţa umană şi “corpul” politicconstă în modul cum se încheie această evoluţie. Dacă cea dintîi moare,perpetuîndu-se doar prin urmaşii săi, statul este, în schimb, capabil de a începeun nou ciclu şi de a-şi adjudeca, aidoma Cosmosului, veşnicia, în măsura încare este orînduit în chip corespunzător. De aceea, dezvoltarea, judecată dreptnemăsurată şi imprevizibilă prin efectele ei, a statului roman în epoca imperialăa fost de natură a stîrni, nu o dată, printre observatorii timpului, mari temeri înprivinţa aptitudinii conducătorilor de a afla soluţiile cele mai indicate pentru a-lface să dureze, ceea ce, pentru unii dintre cercetătorii de astăzi constituie odovadă convingătoare a faptului că reperul fundamental al analizei politice înperioada imperială a continuat să rămînă structura reprezentată de anticulcivitas (polis) 62 .61 Apud Tilman Struve, op. cit., p. 27.62 Ibidem, p. 31-33.24