medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

că, indiferent de natura lor concretă, toate par a se recomanda mai mult sau maipuţin explicit de la modelul Sfîntului Francisc primind stigmatele (care a fostpentru curentele mistice un veritabil prototip) şi, totodată, de la o nouă formăde pietate, de expresie preponderent feminină 99 , centrată nu pe latura spiritualăa divinităţii lui Hristos, ca pînă atunci, ci pe dimensiunea sa umană,corporală 100 . Un secol mai tîrziu (al XV-lea), corpul începe să joace un rolactiv şi în rugăciune, cum putem observa, bunăoară, dintr-o scriere din 1475,intitulată Praeceptorium legis, al cărei autor, Johannes Nieder, un dominicanşi, totodată, un faimos inchizitor din zona renană, ne oferă, în acest sens, ceadintîi justificare ideologică foarte clară 101 . Sîntem, însă, deja, în această epocă,în plină Renaştere, ceea ce, desigur, nu constituie neapărat o explicaţie pentruatitudinea călugărului, dar, cel puţin, un factor care ar fi putut-o încuraja. Noulstatut cucerit de corpul omenesc în cadrul celui mai refractar la schimbaresector al vieţii sociale a timpului este cît se poate de simptomatic: consecinţă aunor succesive reevaluări anterioare, el reprezintă, totodată, primul pas hotărîtpe calea unei evoluţii care va deveni ulterior din ce in ce mai pronunţată.Oricît ar părea, însă, de ciudat, această tot mai evidentă reconsiderare acorpului în economia sfinţeniei şi interesul crescînd faţă de el ca obiect decercetare nu s-au asociat, totuşi, cum ar fi fost de aşteptat, şi cu fortificareatradiţionalului model organicist de structurare socială şi a metaforeicorespondente, care l-a ilustrat constant. S-ar spune, chiar, că dimpotrivă: cu cît99 Pentru întreaga demonstraţie referitoare la importanţa misticii feminine înspiritualitatea secolelor XIII-XV şi la natura ei predominant corporală, v. CarolineWalker Bynum, op. cit., loc. cit., p.163-198. Potrivit autoarei, ceea ce explică aceastădimensiune a pietăţii feminine a epocii nu este doar experienţa educaţională şiculturală a femeilor, marcată de absenţa unei pregătiri teologice şi, indiferent denivelul social, mai apropiată de cultura populară, spontană şi afectivă. În egală măsură,ea este şi urmarea faptului că singura cale de acces la misterul transcendenţei îngăduităelementului feminin de oficialii Bisericii în Evul Mediu era, în genere, tocmai aceasta,esenţialmente iraţională şi neelaborată, care, în plus, prezenta şi avantajul de acontrazice în mod convingător doctrinele dualiste eretice, aprig combătute, cu începeredin cel de-al XII-lea veac, de instituţia ecleziastică (ceea ce constituie încă o explicaţiea încurajării pietăţii feminine). Nu mai este nevoie să precizăm că treptata reabilitareculturală a “celui de-al doilea sex”, cu începere din aceeaşi perioadă, a fost posibilă şigraţie acestei inedite emancipări religioase..100 Aceeaşi valorizare a trupului o denotă şi mutaţiile produse în practicajudiciară a vremii, din ce în ce mai înclinată să substituie vechiului procedeu alamenzilor reparatorii şi al mărturiilor orale, prestate de jurători, prin penalităţipreponderent corporale (biciuiri, amputări, stigmatizări etc.), asociate prestigiuluiinedit al testimoniului individual şi noului obicei al extragerii dovezilor prin tortură(ultimele două - dovada şi tortura - devenind, cu începere din secolele XIV-XV,adevărate efigii ale sistemului juridic european; cf. Peter Dinzelbacher (Hrsg.), op. cit.,p., 160-165. De asemenea, Jean-Claude Schmitt, op. cit., p., 316-320).101 Deoarece Dumnezeu a creat corpul - afirmă Nieder - deoarece Fiul s-aîncarnat într-un trup, iar trupul este promis Mîntuirii în eternitate, el este, de aceea,demn de a servi în rugăciune. Pe de altă parte, călugărul dominican distinge între“rugăciunea corpului” şi aceea a sufletului, fapt care poate fi considerat aproape fărăezitare revoluţionar pentru acea vreme, din moment ce rugăciunea şi gesturile ei(amănunţit descrise şi comentate de diferiţi ecleziologi) fuseseră pînă atunciinterpretate ca avînd drept scop doar înălţarea sufletului (Jean-Claude Schmitt, op. cit.,p. 313).43