medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

ideile dobîndite pe parcursul formaţiei sale cărturăreşti şi inspirate deraporturile politice la vîrf din monarhia engleză (în proximitatea cărora s-asituat şi la evoluţia cărora a fost martor), conjugîndu-se în cadrul ei, sistematic,cu sugestii extrase din operele lui Vergilius, Suetonius, Plutarh sau Plinius, fărăa mai vorbi de Terenţiu şi Petronius, ale căror scrieri, de asemenea, i-au oferitcanonicului englez numeroase modele 70 . În plus, autorul probează amplecunoştinţe de istorie greacă şi romană, o judecată politică realistă şi operspicacitate deosebită în cîntărirea oamenilor şi a lucrurilor, ceea ce face dincărţile sale (pe lîngă scrierea deja menţionată, John din Salisbury este şi autorulunui Metalogicon) documente cu atît mai preţioase, sporindu-le considerabilinteresul 71 .70 Autorul îi citează pe clasici mai mult de 1000 de ori, mai des decît Biblia şipe Părinţi. Cititorii scrierii au fost atît de impresionaţi de amplele cunoştinţe aleautorului, încît unii -ca, bunăoară, Vitalis de Furno, la începutul secolului al XIV-leaaucrezut chiar că Polycraticus fusese scris în Antichitate (cf. J. H. Burns, op. cit., p.309).71 De altfel, Polycraticus nu este doar un simplu tratat general despre guvernareşi organizarea puterii în cadrul regatului englez. El ne oferă, de asemenea (poate chiarîn primul rînd) preţioase informaţii şi despre moravurile epocii, obiceiurile nobilimiiengleze, credinţele sociale dominante (în astrologie, profeţii, vise etc.) şi practicilemenite a le da relief, despre justiţie şi administrarea ei, despre "fiziologia" carieriştilor,a ambiţioşilor şi ipocriţilor, precum şi despre o serie întreagă de alte elemente, careconferă cărţii valoarea unei autentice mărturii (John Bowle, op. cit., p. 185, n. 1).După cum s-a observat, scrierea - compusă, de fapt, din mai multe părţi, redactateseparat, în perioade diferite şi puse cap la cap în 1159 - pare preocupată mai puţin departicularităţile şi modalităţile obiective de funcţionare a puterii şi instituţiiloracesteia, cît de conduita şi moravurile oamenilor de curte. Prin aceasta, Polycraticusaparţine în mod evident textelor de tip specula, destinate principilor şi slujitorilor lor,avînd ca scop îndreptarea anumitor neajunsuri morale prin învăţăminte filosofice şiexemple de comportare corectă. Pe de altă parte, ea probează şi o puternică înrîuriredirectă a dreptului roman, căruia episcopul de Chartres îi atribuia calitatea de a fi,după cum a observat Walter Ullmann, instrumentul cel mai în măsură de a apăra înmod plauzibil şi persuasiv forma monarhică de guvernare (apud J. H. Burns, op. cit.,p. 199, 310-311).28