medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

numeroase cercetări 16 , că dimensiunea corporală a pietăţii medievale era multmai accentuată decît se admite îndeobşte, fiind expresia unei concepţii unitare,psihosomatice, despre fiinţă, oglindită de majoritatea principalelor texteteologice ale epocii.Acest versant al doctrinei creştine care manifestă o atitudine vagbinevoitoare faţă de trup nu este fără corespondent în tradiţie. Precedentul săuexemplar se găseşte în antropologia iudaică, fiind cu atît mai interesant deanalizat, cu cît viziunea acesteia în aceeaşi privinţă este, spre deosebire decreştinism, esenţialmente pozitivă. Contrar tradiţiei patristice şi teologilor demai tîrziu ai Bisericii, comentatorii Talmudului nu defineau trupul prin distanţacare-l separă de suflet, ci, după cum s-a observat, “prin faptul că oferea unteritoriu de acţiune... pentru viaţa sufletului”. După părerea lor, sufletul semanifesta întotdeauna prin intermediul corpului, trupul putînd, la rîndu-i,influenţa puternic dinamica sufletească a persoanei. “Puritatea trupuluiconduce spre puritatea spirituală” glăsuieşte un vechi aforism rabinic, evocîndîntocmai această constatare. Astfel stînd lucrurile, Vechiul Testament gîndeamîntuirea nu în sensul creştin, de mai tîrziu, ca o disociere între corp şi suflet,ci mai degrabă ca o armonizare a lor. Această punere de acord nu excludea,fireşte, întîietatea de drept a sufletului în economia salvării, numai că nici nu ofundamenta pe negarea fără nuanţe a trupului, cum au procedat ulteriortendinţele creştine radicale. În tradiţia iudaică echilibrul a fost o rigoarepermanent respectată 17 .O atitudine oarecum asemănătoare este lesne decelabilă şi în antichitateagreacă, deşi strînsa unitate dintre cele două componente ale fiinţei - postulată,printre mulţi alţii, şi de Aristotel - a fost constant contrabalansată în spaţiulacestei culturi de perspective absolut contrare - cum ar fi cele orfice şipitagoreice sau aceea elaborată de filosofii ionieni din secolul al VI-lea î. Hr. -care, insistînd asupra diferenţei calitativ superioare a sufletului în raport cutrupul, anticipau de puţin cîteva din cele mai cunoscute curente spiritualemedievale, “ortodoxe” sau eretice 18 . Avem, încă o dată, aici, dovada, cum nu sepoate mai grăitoare a contradictoriei diversităţi a surselor din care şi-a extrascreştinismul esenţa, ceea ce face din sinteza sa o performanţă cu atît maiinteresantă.Părăsind, acum, discursul antropologic - prea puţin compatibil, cumspuneam, cu scopul limitat al rîndurilor de faţă - şi trecînd la chestiunea, numai puţin interesantă, a prezenţei corpului între simbolurile dominante alemedievalităţii, se cuvine să începem prin a observa că el este lesne sesizabil, caun motiv central, în toate cele trei metafore esenţiale care subîntind deopotrivăcultura epocii şi imaginarul colectiv: metafora cosmică, metafora ecleziologicăşi metafora politică 19 .16 Cf., inter alia, Caroline Walker Bynum, The Female Body and ReligiousPractice in the Later Middle Ages in Fragments for A History of the Human Body…,p. 161-219 (cu multe exemple şi referinţe esenţiale pentru întreaga chestiune în note).17 Cf. Marius Lazurca, op. cit., p. 99.18 Pentru o discuţie amănunţită a atitudinii antichităţii greceşti despre corp şisuflet, cf. Peter Dinzelbacher (Hrsg.), op. cit., p. 154-160 (cu referinţe bibliograficeesenţiale).19Este de la sine înţeles că această distincţie este aici pur didactică,neregăsindu-se ca atare în variatele texte ale epocii. Potrivit percepţiei holiste a5