medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

astăzi unul din cele mai cunoscute pasaje din literatura istorică medievală. Înpofida lungimii sale, fragmentul merită reamintit, fie şi numai pentru că nedispensează de orice comentarii:“…Ordinea divină - scrie eminentul episcop - este variat alcătuită,după a cărei înfăţişare s-a organizat şi ordinea pămînteană [...]. Societateacredincioşilor [este] una, statul este întreit. Legea omenească distinge [pe lîngăclerici] două condiţii: nobilii şi şerbii care nu depind de aceeaşi lege. Dintrecei dintîi, doi sînt [în frunte]: unul guvernează, celălalat porunceşte; prinînvăţătura lor statul e considerat puternic. Sînt alţii pe care nu-i ţine în frîunici o putere, dacă se feresc de crimele pedepsite de sceptrul regilor. Aceştiasînt războinicii, protectorii Bisericii, [care] apără pe cei mari şi cei mici dinpopor şi astfel păstrează obiceiurile tuturor şi [de] asemenea ale lor [înşişi].Alta [este] împărţirea şerbilor. Această rasă nefericită nu posedă nimic fărătrudă. Cine poate, numărînd semnele abacului, să socotească ocupaţiile,alergătura şi atîtea munci ale şerbilor? Bani, veşminte, hrană sînt [furnizate]tuturor de şerbi. Căci nici un om liber nu poate trăi fără şerbi [...]”.“Casa lui Dumnezeu pe care o credem una, este deci împărţită în trei.Acum alţii se roagă, [alţii] luptă şi alţii muncesc: aceste trei [părţi] sînt înacelaşi timp şi nu suferă despărţire. Pe serviciile uneia stau astfel operelecelorlalte două; cu schimbul [fiecare] pe rînd dă naştere la uşurareaîntregului. Prin urmare, o astfel de legătură triplă este una: această legetriumfă, această lume trăieşte liniştită în pace. Se topesc legile şi iată toatăpacea se scurge” 56 .quia illa manus que humanum sangvinem effuderit non potest digne dominicalicem sanctificare"; "Cei ce muncesc ne obţin hrana şi cei ce luptă trebuie să aperecu armele patria noastră de incursiunile duşmanilor şi cei ce se roagă, adică preoţii şicălugării şi episcopii, care sînt aleşi pentru armata spirituală, trebuie să se roagepentru toţi şi să se străduiască mereu în slujba sau îndatoririle faţă de Domnul şi săpredice credinţa catolică şi să dea credincioşilor sfintele daruri. Şi oricine esteorînduit acestei armate, chiar dacă a avut înainte arme seculare, trebuie să lepărăsească orînduirii temporale şi să-şi însuşească armele spiritului: lancea dreptăţiişi scutul credinţei şi coiful mîntuirii şi sabia spiritului, care este Cuvîntul Domnului, şisă lupte cu bărbăţie împotriva neputinţei spiritului. Cel care a ajuns la acest serviciuşi vrea după aceea să se folosească de arme seculare împotriva duşmanilor carnali,oare nu va fi apostat, decăzînd din armata Domnului în serviciul secular? Aşadar,[acela] nu poate să stea în ambele servicii în acelaşi timp, fiindcă acea mînă care avărsat sînge omenesc nu poate fi demn să sfinţească potirul lui Dumnezeu").Particularitatea cuvîntului “militia”, prezent pretutindeni în textele medievale de ceamai varită speţă -inclusiv aici- nu rezidă doar într-o încărcătură semantică neobişnuitde diversă, care cuprinde deopotrivă sensuri punctuale (“sprijin”, “ajutor”, “cîştig”etc.) şi complexe (“funcţie” -îndeosebi publică-, “serviciu vasalic”, “însoţitoriînarmaţi” ş. a.. m. d.), ci şi în identitatea pe care o stabileşte între funcţia secularămilitară şi aceea religioasă, fapt cît se poate de grăitor pentru dimensiunea militantăinerentă creştinismului medieval, scoasă şi mai bine în evidenţă de curentelereformatoare din jurul anului 1000 (pentru variatele sensuri evocate, v. inter alia J. F.Niermeyer, Mediae Latinitatis Lexicon Minus, Leiden, E. J. Brill, 1954-1958, p. 680-681).56 Am utilizat pentru traducerea acestui pasaj originalul în limba latină,coroborat cu traducerea în franceză din Pierre Riché, Georges Tate, Textes etdocuments d'histoire du Moyen Âge, V e -X e siècles, vol. II, Milieu [du] VIII e -X e siècle,Paris, 1974, p. 486-491. Diferenţele dintre cele două versiuni sînt, cu excepţia majoră20