medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

expresiile desacralizate ale politicului şi socialului, devenite curente mai tîrziu,au apărut şi s-au dezvoltat nu în afara şi în opoziţie cu religiosul, ci ca urmare aunei reflecţii sistematice asupra datelor lui, aceasta este, cu siguranţă, printrecele mai revelatoare. Consideraţiile lui John din Salisbury despre rolulprincipelui şi atribuţiile sale şi-au asociat în secolele următoare ipostaze pe careautorul lor era departe de a le bănui.A doua noutate pe care o acreditează textul învăţatului cleric constă îndescoperirea potrivit căreia funcţionarea mecanismului social şi politic depindede un organ motor, el însuşi complex, care este curtea 75 . Înţelegem mai exact,de aici, sensul întregii sale lucrări: ea nu este o simplă evocare, o descriere decircumstanţă a unui model ideologic, oarecum de tipul celei adalbéroniene.După cum, de altfel, s-a şi observat 76 , ea este, în realitate, o “oglindă a curţii”(speculum curiae) înţeleasă ca sistem multiplicat - “policratic” - al puterii, alcărei exerciţiu eficient implică nu numai aptitudinile principelui - “capul”suveran -, ci şi priceperea şi devotamentul tuturor agenţilor săi “corporali”.Proasta funcţionare a sistemului trebuie, desigur, pusă în primul rînd pe seamaorganului tutelar. Dar, ea poate veni şi de la membre, ceea ce-l obligă peprincipe să vegheze atent la sănătatea lor. Deşi, prin afinităţi şi interese Johndin Salisbury pare a fi fost mai curînd un “gregorian” şi, ca atare, un apărătorconvins - dar nu fanatic - al drepturilor suprematiste ale clerului (altfel,solidaritatea sa indefectibilă cu Becket nici nu ar putea fi explicată), prin tipulde reflecţie pe care-l transmite prin Polycraticus, el inaugurează, cum am văzutşi mai sus, un nou mod de interpretare a raporturilor de putere la nivelultemporalului, evaluate din unghiul unei însemnătăţi sporite, care îl situează fărăgreş în avangarda gîndirii politice a epocii.Acest unghi inedit din care concepe John din Salisbury relaţiile politiceprovine, negreşit, dintr-o nouă perspectivă asupra metaforei corporale însăşi,iar contribuţia autorului la dezvoltarea ei reprezintă, fără tăgadă, aspectul celmai important al textului pe care îl subscrie. Cantitativă, mai întîi, aceastăcontribuţie constă într-o extrem de amănunţită repertoriere a corespondenţelordintre părţile corpului şi componentele statului monarhic, fără vreo asemănare,prin amploare, cu ceea ce făcuseră, în aceeaşi privinţă, predecesorii săi. Dinacest unghi, Polycraticus reprezintă un indiciu perfect al procesului dehipertrofiere progresivă a structurilor şi funcţiilor politice, caracteristicmonarhiilor feudale din secolele XII - XIII, atît în Anglia, cît şi pe continent.Dar, textul lui John din Salisbury nu evocă numai o viziune anatomică a celordouă “corpuri”. El oglindeşte , în egală măsură - mai corect spus ar fi în primulrînd - şi o concepţie fiziologică despre organism, preocupată de a scoate lateologie, în pofida încrederii manifestată de el în raţionalitatea lumii. În acest sens,Polycraticus îi apare autorului francez mai curînd ca un “text reacţionar”, rod al unuioriginal efort “de a adapta o gîndire hierocratică, concepută în funcţie de iminenţasfîrşitului lumii, la structurile unei temporalităţi tot mai deschise”, decît ca o sfidare amodului tradiţional de gîndire; cf. Artele guvernării. De la concepul de “regimen”medieval la cel de guvernare. Traducere din limba franceză de Sanda Oprescu,Bucureşti, Ed. Meridiane, 1998, p. 130. Acelaşi punct de vedere, mai succint expus, şila Charles Petit-Dutaillis, La monarchie féodale en France et en Angleterre, X è - XIII èsiècle, Paris, Albin Michel, 1933, p. 130-134).75 Cf. Georges Duby, Cele trei ordine..., p. 366 sqq.76 Ibidem, p. 367.32