medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

scrieri. Un scurt inventar, fie şi aleatoriu, în această privinţă este cît se poate derevelator. Vechea poezie scandinavă, de exemplu, ilustrează nenumăratecomparaţii între părţile corpului uman şi elementele sau componentele naturii,pe potriva funcţiei sau poziţiei fiecăreia: astfel, capul era asemănat întotdeaunaîn acest tip de creaţie cerului, degetele - ramurilor, apa - “sîngelui pămîntului”,pietrele şi stîncile - oaselor, iarba şi pădurea - părului, în spiritul celei maidepline concordanţe 24 . Referindu-se la structura lumii (“ansamblul tuturorlucrurilor, care se compun din cer şi din pămînt”), Isidor din Sevilla consideracă, în sens mistic, ea este “semnul omului”. “Întocmai cum aceea - continua el- este constituită de patru elemente, aşa şi acesta se compune dintr-un amestecde patru umori, a căror combinaţie formeză o singură fiinţă”. Amintind deprezenţa analogiei dintre om şi natură inclusiv la antici, episcopul sevillan esteprintre primii (dacă nu chiar primul) care folosesc, la începuturile EvuluiMediu, în mod explicit expresiile de “cosmos” şi “microcosmos”, inaugurînd,astfel, o terminologie care va deveni în secolele următoare curentă 25 .În Cartea de rugăciuni (Liber Divinorum), atribuită Hildegardei dinBingen (călugăriţă renană din a doua jumătatea a secolului al XII-lea,considerată a avea virtuţi vizionare şi terapeutice) 26 , o faimoasă figurăalegorică - ilustrînd întocmai vocabulele isidoriene - înfăţişeazămacrocosmosul în forma unui cerc - simbol al perfecţiunii şi eternităţii - aşezatîntre braţele Naturii, dominată, la rîndu-i, de Înţelepciunea divină. În interiorulcercului se găseşte o fiinţă umană - simbolizînd microcosmosul - purtînd în ea,24Aaron J. Gourevitch, Les catégories de la culture médiévale, Paris,Gallimard, 1983, p. 40, 50, 62-63.25 Isidorus Hispalensis, De natura rerum. Am folosit ediţia critică a lui JacquesFontaine, Isidore de Seville, Traité de la nature, Bordeaux, 1960, cap. IX. Înainteaautorului Etimologiilor, cel care a evocat aceeaşi analogie dintre microcosmos şimacrocosmos a fost Dionisie pseudo-Areopagitul, dar în forma corespondenţelordintre părţile (respectiv însuşirile) trupului şi “puterile cereşti”. “Aşa, de pildă, - scrieel - facultăţile optice înseamnă privirea cea mai perspicace şi fără suferinţă spreluminile cereşti, precum şi receptivitatea simplă, elastică, nerefractară…ailuminărilor divine. Simţul miroosului, ce are calitatea de a distinge, înseamnăputerea de a percepe, pe cît posibil, mirosul cel plăcut ce depăşeşte mintea şi de adeosebi atent şi apoi a evita tot ce nu seamănă acestuia (celui plăcut). Simţul auzuluiînseamnă puterea de a primi inspiraţia divină şi a o reţine cu pricepere. Simţulgusstului înseamnă săturarea cu hrana spirituală şi primirea de hrană divină…” , ş.a. m. d. (Dionisie pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească.Traducere şi studiu introductiv de Cicerone Iordăchescu. Postfaţă de Ştefan Afloroaiei,Iaşi, Institutul European,1994, p. 70).26 Istoria tradiţiei manuscrise a acestui opuscul nu este cunsoscută cu exactitate.Primul manuscris al cărţii (păstrat la München şi databil din perioada 1180-1190 saupuţin mai devreme) este originar din regiunea situată între Rin şi Mosella. Cea de-adoua versiune manuscrisă, conservată la Viena este posterioară (din jurul anului 1200)şi provine din Austria Inferioară (Niederösterreich). Cu toate că de factură diferită,cele două manuscrise sînt, în mod vizibil, înrudite, comportînd fiecare cîte 72,respectiv 73 de miniaturi, asociate cu rugăciuni în limba germană. Miniaturilereprezintă scene din Vechiul Testament, începînd cu Facerea, şi din Noul Testament,referitoare, acestea, îndeosebi, la minunile săvîrşite de Hristos. Acest tip de carte derugăciuni reprezintă o raritate pentru secolul al XII-lea, fiind o prefigurare timpurie aaşa-numitelor “cărţi ale orelor” (Les livres d'heures) de la sfîrşitul Evului Mediu(Jean-Claude Schmitt, op. cit, p. 155).7