medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Potrivit autorului englez, “Statul este, după cum îi place lui Plutarh 72 [săarate], acel corp care este însufleţit prin dar divin, şi [care] acţionează dinimboldul celei mai înalte echităţi şi este guvernat de cumpătarea raţiunii.Acele [lucruri] care într-adevăr instituie şi inspiră în noi cultivarea credinţei şine transmit cultul lui Dumnezeu (ca să nu spunem al zeilor, după Plutarh),deţin locul sufletului în corpul Statului. Într-adevăr, cei ce veghează la cultulreligiei s-ar cuveni priviţi şi veneraţi ca sufletul corpului. Cine oare seîndoieşte [că] slujitorii sfinţeniei lui Dumnezeu sînt delegaţii lui? Aşadar, dupăcum sufletul are întîietate [asupra] întregului corp: tot aşa aceia pe care acela[Plutarh - n. ns., Al-F. P.] îi numeşte prefecţii pietăţii comandă întreguluicorp...”.“Principele, într-adevăr, deţine locul capului în Stat, [fiind] supus numailui Dumnezeu şi celor care acţionează în locul lui pe pămînt, deoarece şi încorpul omenesc capul este animat şi guvernat de suflet. Locul inimii îl deţinesenatul, de la care încep lucrările bune şi rele. Îndatoririle ochilor, urechilorşi limbii şi le atribuie judecătorii şi guvernatorii provinciilor. Funcţionarii şisoldaţii corespund mîinilor. Cei care întotdeauna îl sprijină pe principe sîntasemănaţi coastelor. Pe chestori şi grefieri, nu îi numesc pe aceia, zic, carepăzesc temniţele, ci [pe] administratorii lucrurilor private [Plutarh îi]raportează [la] imaginea stomacului şi intestinelor. Dacă acestea adună[bogăţie] cu mare lăcomie, şi păstrează cu încăpăţînare cele adunate,generează boli nenumărate şi incurabile, astfel încît, prin stricăciunea lorruina întregului corp devine o ameninţare. Picioarelor care, într-adevăr, fără72 John din Salisbury însuşi şi-a prezentat aserţiunile (şi îndeosebi pe cele dinCartea a V-a şi a VI-a a tratatului său) ca întemeindu-se pe o presupusă scriere a luiPlutarh, Institutio Traiani, despre care specialiştii contemporani au discutat îndelungdacă este o operă originală a istoricului grec, un text apocrif produs la fineleAntichităţii sau o pură invenţie a clericului englez însuşi (care, spre a fi maiconvingător cu atribuirea postulată, pare a fi inserat deliberat în text o serie de termenianacronici - “senat”, “chestori” - incompatibili cu realităţile instituţionale şi politiceale Evului Mediu). Opinia generală este că ar fi vorba aici, în cel mai bun caz, de oficţiune (scrierea în cauză nemaifiind menţionată în altă parte), elaborată de autor cuscopul de a conferi ideilor sale o mai mare greutate. Cît priveşte, însă, influenţeleciceroniene, vergiliene sau platoniciene (ultimele ajunse, probabil, la John dinSalisbury pe filiera comentariului lui Guillaume din Conches (cca. 1080-1154) laTimaios (Glosae super Platonem), acelaşi autor fiind şi interpretul unei glose a luiMacrobius la Somnium Scipionis (Glosae super Macrobius), de asemenea cunoscutăcălugărului englez), acestea sînt cît se poate de reale. De altfel, corespondenţelestabilite de autorul lui Polycraticus între membrele corpului uman şi cele ale corpuluipolitic (v. infra) sînt frapant de asemănătoare cu cele prezente în glosele platonicieneale lui Guillaume din Conches, singura lor deosebire constînd în identificarea, de cătreultimul, a unui al patrulea grup, format din ţărani, păstori şi vînători, asemănaţi“picioarelor” statului şi creditaţi cu o funcţie nutritivă (detaliu care marchează,indiscutabil, un pas important în direcţia reabilitării unor profesiuni iniţial conotatenegativ şi, în general, a revalorizării muncii; v. mai pe larg supra, cap. 4). TilmanStruve vede aici o dovadă convingătoare că John din Salisbury a fost puternicinfluenţat în redactarea Polycraticului, de profesorul său din Chartres (cf. op. cit., p.126. De asemenea, Joseph Canning, op. cit., p. 112 şi Jacques Le Goff, Head orHeart?….., loc. cit., p. 17-18, care este şi el de părere că fragmentul prezentat de Johndin Salisbury drept un text antic original este, de fapt, o pastişă a autorului însuşi).29