medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Spre deosebire de continent, evoluţia aceleiaşi imagini în Anglia aîmprumutat, cu începere din cel de-al XIII-lea veac, o turnură sensibil diferită.Nu este vorba numai de conservarea identităţii dintre “cap” şi “rege” în cadrulcorpului mistic al regatului (recurentă, totuşi, şi dincolo de Canal în secolulurmător 91 ). Mai mult decît atît, odată cu perioada amintită, monarhul s-a văzutconstrîns să împartă această poziţie preeminentă cu consiliul şi Parlamentul,ceea ce sugerează limpede consensualitatea dintre mutaţiile imaginarului şirealitatea politică. Ocazional, chiar, rolul “corpului” este atribuit ultimeiinstanţe, cum s-a întîmplat, bunăoară, în 1365, cînd o hotărîre judiciarăformulată de Eduard al III-lea a trebuit să includă în protocolul săurecunoaşterea formală a acestui lucru. Cîteva decenii mai tîrziu, în 1401, laînchiderea sesiunii parlamentare, Speakerul Camerei Comunelor găsea decuviinţă să compare corpul politic al regatului cu Sfînta Treime, procedurileinstituţiei pe care o reprezenta fiind, cu acelaşi prilej, asemănate de oratorcelebrării liturghiei 92 . Astfel de exemple devin în perioada următoare aproapecurente, atestînd un raport de forţe în mod clar favorabil amintitei instituţii.Ipostaza adoptată de metafora corporală în Anglia ni se paresemnificativă mai mult decît prin calitatea ei de simplă ilustrare a unui modelpolitic particular şi nu numai pentru spaţiul geografic amintit. Destinată, întrealtele, cum am văzut, să confirme toate ierarhiie în vigoare şi să evidenţiezerolul dominant al monarhului în Stat, metafora politică organicistă pare, laprima vedere, a fi fost inventată pentru a justifica un tip - să-l numim cu uncuvînt impropriu pentru această epocă - “autocrat” de guvernare, în cadrulcăruia membrelor subordonate nu le este rezervat nici un rol, nu doar din cauzapoziţiei lor inferioare, ci şi a unei totale dependenţe faţă de “capul” suveran. Pedeasupra, imaginea, de atîtea ori reluată, a corpului dereglat, intim legată deideea trebuinţei fiecărui “organ” de a-şi respecta riguros funcţia pentru care afost creat, îndreaptă, aparent, spre aceeaşi concluzie: suveranitatea monarhuluieste atît de întinsă, încît devine, practic, nelimitată. Or, tocmai interpretareainversă este cea corectă! Întrucît se exercita de sus în jos şi într-un spaţiuorganizat ca o structură organică, autoritatea monarhului nu putea fineîngrădită - departe de aşa ceva! -, ci, dimpotrivă, drastic limitată deprincipiul însuşi al coerenţei ansamblului politic şi social. Cea mai importantădintre constrîngerile derivate de aici - enunţată în toate textele pe care le-ammenţionat - era, indiscutabil, aceea a reciprocităţii. Întocmai cum toateorganele corpului politic erau concepute ca dependente de fluxurile vitale alecapului, şi acesta era, la rîndu-i, strîns condiţionat de buna funcţionare aîntregului, dator fiind a veghea la bunăstarea şi apărarea fiecărui membru. Nutirania decurgea, precum se vede, din modelul politic organicist. Acestaanticipa, de fapt - chiar dacă încă vag şi nedefinit -, nici mai mult nici mai puţindecît o condiţie de bază a democraţiei, ceea ce arată încă o dată cît de multdatoreză filosofia politică modernă anumitor principii medievale de organizarela vechea ordine naturală a lucrurilor, sub comandamentul neştirbit al regelui (apudJacques Le Goff in Histoire de France. L’État et les pouvoirs, Paris, Fayard, 1996, p.156; idem, Head or Heart?…, loc. cit., p. 23). Opera poetică a lui EustacheDeschamps, din acelaşi secol, evidenţiază conservarea aceleiaşi identităţi (apudJacques Krynen, op. cit., p. 250-251).91 V. supra.92 Cf. Ernst H. Kantorowicz, op. cit., p. 225 sqq.40