medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

pentru a-l ţine imobil şi drept 96 . Pentru Henri de Mondeville, de care am maivorbit, nu numai membrele constituie “instrumentele organice” (organicainstrumenta) ale sufletului care le comandă mişcările, ci şi componentele fiziceale acestora: carnea, nervii, muşchii, ligamentele şi oasele. Ultimele fiind, dupăformă, asemănătoare pieselor unei maşini, iar ligamentele unor corzi şiarticulaţiile unor pîrghii, mişcarea întregului corp - redusă, astfel, la o problemăde mecanică - devine, constată autorul, produsul tuturor forţelor care se adaugăsau se opun şi, deopotrivă, al efectelor de pîrghie. Carnetele lui Villard deHonnecourt, de asemenea, sugerează, prin schiţele lor, cît de importantăajunsese în epocă ideea de energie a corpului în plină activitate şi, prinextensie, analogia sa cu “maşinile” apărute tot atunci în construcţii.Elocvente pentru interesul arătat de savanţii epocii problemei funcţionăriicorpului omenesc, toate aceste dovezi - şi altele, încă - oglindesc, însă, tot atîtde mult, şi un proces - foarte lent, e drept - de reabilitare explicită a trupului,care prefigurează îndeaproape modelul umanist al Renaşterii şi, prin el,modernitatea (în forma - o reamintim - disocierii sale de suflet). Tratatul, deatîtea ori amintit, al chirurgului regelui Filip al IV-lea, de pildă, denotă opreocupare cu totul nesemnificativă pentru suflet, ca, de altfel, şi pentruproblema mîntuirii. Nu sufletul (anima) îl preocupă pe autorul francez, civaloarea socio-economică a corpului, căruia - fapt cît se poate de semnificativ -îi este atribuită şi capacitatea de a genera spiritul. Mergînd chiar mai departe,Henri de Mondeville consideră că “toate defectele sufletului rezultă dinaspectul corpului” (“les défauts de l’âme résultent de la complexion ducorps”), vindecarea celui dintîi trebuind, prin urmare, să înceapă cu tămăduireaultimului 97 . Curentele mistice de la finele secolului al XIII-lea şi de peparcursul celui următor, tind, de asemenea, să rezerve corpului (şi inimii! 98 ) unloc din ce în ce mai important în comuniunea cu Dumnezeu, cum se observă,între altele, şi din noua interpretare asociată extazului: dacă în trecut, înperioadele marcate de efortul Bisericii de a impune o credinţă riguros conformăcu o serie de standarde universale, manifestările indubitabile ale contactului cutranscendentul se vădeau exclusiv printr-o gestică particulară (rămasă, dealtfel, proprie pietăţii tradiţionale), revelatoare devin acum, dimpotrivă,reacţiile corpului însuşi, investit, astfel, cu dreptul de a participa, în sensul celmai deplin al cuvîntului, la actul sacru al comuniunii. Despre unii misticicuprinşi de extaz (Catherina din Sienna) se spunea, de pildă, că levitează;despre alţii că au membrele ca paralizate. Alţii, ca Robert din Salentino şiJulienne din Norwich, se autoflagelau sau, aidoma lui Heinrich Suso, îşisupuneau trupul la cele mai inimaginabile chinuri pentru a imita mai binepatimile lui Hristos ori adoptau ipostaza unor adevăraţi “posedaţi”. Exemplelesînt, la drept vorbind, nenumărate, dar ceea ce le face asemănătoare este faptul96 Cf. Albertus Magnus, De animalibus (apud Jean-Claude Schmitt, op. cit., p.235).97 Cf. Marie-Christine Pouchelle, op. cit., p. 192 sqq.98 În literatura mistică din secolul al XIV-lea, de expresie feminină, caracterizatăprin personificarea spaţiului divin, precum şi prin contactul corporal şi verbal cuMîntuitorul, inima reprezintă un simbol central, diversele ei ipostaze vizualizate(“inima-care-palpită”, “inima-trandafir” etc.) conotînd alegoric întreaga viziune (apudPeter Dinzelbacher, Vision Visionsliteratur im Mittelalter, Anton Hiersemann,Stuttgart, 1981, passim şi, mai ales, p. 146 sqq).42