medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

adevăraţii magiştri; gura sînt cei care spun cuvintele bune, adică preoţii” 44 .Mai puţin atras decît cei doi contemporani ai săi de aceste subtilităţidescriptive, dar tot atît de hotărît în apărarea primatului ecleziastic, PetrusDamianus - ermit şi cardinal reformator - nu ezita, nici el, să compare Bisericaromană cu “capul întregii religii creştine” (caput totius Christianaereligionis), aidoma lui Grigore al VII-lea însuşi, care vedea în Roma “capul”tuturor celorlalte biserici, datoare, în calitatea lor de membra, a i se supune 45 .Ambii - şi cu siguranţă nu numai ei - concepeau această strictă subordonare nudoar ca pe un mijloc de dominaţie. Mult mai mult decît atît, ei afirmau prinidentitatea dintre cap şi Biserică un principiu fundamental de coerenţă, condiţiaînsăşi a armoniei lumii (calitate redată în latina epocii, poate nu tocmaiîntîmplător, prin acelaşi cuvînt: coherentia), a cărei conservare era indisolubillegată de respectarea de către fiecare organ a funcţiei pentru care fusese creat,ceea ce excludea nu numai orice aspiraţie de autonomie (necum deindependenţă), ci şi orice interferenţă a respectivelor funcţii 46 . Orice perturbarea acestei ordini fireşti (cu atît mai naturală, cu cît reflecta o întocmire divină)nu putea fi decît dăunătoare ansamblului, constituind, în oricare din chipurile eide manifestare, un motiv de excludere şi reprimare 47 . Acelaşi cardinalHumbert, citat mai sus, afirma - îndemnînd, astfel, în mod explicit lacontinuarea neabătută a mişcării reformatoare - că maladia “capului” pontificalînsemna şi boala bisericilor membre (De sancta romana ecclesia). La aproapeun secol distanţă, în 1146, Bernard de Clairvaux evoca o imagine rigurosidentică atunci cînd, reproşînd romanilor de a-l fi părăsit pe Eugeniu al III-lea,scria: “Capul suferă [iar] suferinţa [lui] nu poate să nu atingă şi cele mai micişi mai îndepărtate părţi ale corpului. Deoarece capul suferă, corpul din carefac parte eu însumi ca un membru nu poate scăpa de suferinţă” 48 .44 “Ut puta oculi sunt doctores ut apostoli, aures obedientes ut monachi, naresdiscreti ut magistri, os bona loquentes ut presbyteri” (apud J. H. Burns, op. cit., p.242-243).45 Ibidem.46 Walter Ullmann, Principles of Government and Politics in the Middle Ages,Barnes & Noble Inc., New York, 1966, p. 66-67; Joseph Canning, A History ofMedieval Political Thought, 300-1450, Routledge, London and New York, 1996, p.29, 31.47 Leproşii, de pildă, erau în Evul Mediu, o categorie socialmente exclusă nunumai din cauza maladiei contagioase de care sufereau, ci şi întrucît ea evocadezorganizarea corpului prin amestecul funcţiilor între organe. Pentru Henri deMondeville, bunăoară -chirurgul lui Filip al IV-lea-, deformarea fizionomică aleproşilor era atît de gravă, încît aceştia - scria el - par “a vorbi cu nasul” (cf. Marie-Christine Pouchelle, op. cit., p. 196). Acesta este, poate, şi motivul pentru care lepraera, în epocă, asociată cu o maledicţie divină, de natură a prejudicia iremediabilfuncţiile (officia) atribuite de Dumnezeu şi de natură diferitelor membre.48 “Dolor nempe in capite est, ac per hoc minime alienus ne a minimis quidemvel extremis quibusque corporis partibus…..quia cum sit capitis, non potest non esseet corporis, cujus membrum sum ego…..”. Cf. Epistolae, CCXLIII, 2.3 (PatrologiaLatina, vol.182, [col.438 CD - 439 B]; V. şi The Letters of St. Bernard de Clairvaux.Newly translated by Bruno Scott James, Letter 319 ("To the Roman People WhenThey Rebelled Against Pope Eugenius"), Henry Regnery Company, Chicago, 1953, p.391-394). În aceeaşi epistolă, referindu-se la absenţa Papei din Roma (izgonit de14