medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

generale ale unui grup - ca, de altfel, şi conceptele morale, estetice şi juridicemenite a le da consistenţă - nu puteau cuprinde trăsături antinomice de tipulfrumuseţe-răutate, inteligenţă-urîţenie, onestitate-prostie etc., alăturări careerau, practic, de neînchipuit. Nu diversitatea, ci monotonia constituia notadistinctivă a fiecărui set de însuşiri. Valorizarea superioară a unei categorii îiconferea, fireşte, acesteia în lumea barbară, numeroase avantaje, ca să nuamintim decît de dreptul la despăgubiri sporite în urma prejudiciilor suferite. Înacelaşi timp, însă, ea implica şi responsabilităţi sporite, riscul unor gravepenalizări în caz de greşeală sau felonie fiind, la acest nivel, incomparabil maimare decît în cazul categoriilor inferioare. În lumea triburilor germanice,compensaţiile sociale trebuiau amplu meritate.Acest model comunitar de organizare socială, căruia medievalitatea i-aconferit forma cea mai împlinită de expresie, este de regulă interpretat maimult ca rezultanta accidentală a factorilor specifici perioadei de sfîrşit aAntichităţii, decît ca ceva moştenit sau ca întrupare a unei paradigme mentale.Pe cît a fost, însă, acest model de întîmplător, pe atît este el de structural,unghiul cel mai potrivit de a-l înţelege fiind cel de ipostază a articulăriireligioase a unei societăţi, dominată de povara iremisibilă a trecutului fondatorşi a tradiţiei suverane. Nu dezagregarea lentă a statului roman şi tulburărileproduse de marile invazii au pus societatea vest-europeană în faţa exigenţei dea inventa un tip alternativ şi “compensatoriu” de solidaritate, apt de a sesubstitui raporturilor juridice dintre cetăţeni şi puterea politică. Mai mult decîto “descoperire”, se cuvine, din contra, să vedem aici recuperarea sauactualizarea unor relaţii deja existente, care, în condiţiile date, au putut devenicu atît mai repede dominante, cu cît se înrădăcinau într-o modalitate specificăşi extrem de veche de a privi lumea, proprie, de altfel, întregii “preistorii”. Pede altă parte, nu trebuie nici o clipă să credem că spiritul de asociere, strînsasolidaritate a membrilor comunităţilor medievale şi caracterul sinalagmatic alrelaţiilor dintre ei ar fi fost echivalente cu un ipotetic principiu de egalitatesocială (cu toate că, pentru mentalitatea modernă, o asemenea consecuţie estecît se poate de logică). Pe lîngă cele deja amintite în legătură cu diferenţacalitativă a însuşirilor de grup la vechii germani, însăşi organicitatea subsemnul căreia se concepea societatea Evului Mediu sfida o astfel de idee. Defapt, nu egalitatea, ci ierarhia se afla - după cum am mai constatat - la temeliaorganizării acestei societăţi, deopotrivă pentru că lumea terestră era imaginatăca o reflectare fidelă a celei divine (care nu era nici ea egalitară) şi, în al doilearînd, din cauza serviciului (sau a funcţiei) care, fiind în Evul Mediu un criteriuimportant de valorizare socială, crea el însuşi clasificări, după calitatea şinatura activităţilor care intrau în sfera sa - extrem de largă - de cuprindere. Elproducea, astfel, meritul social şi conotaţiile simbolice ale fiecărei categorii,structurînd întreaga societate într-o infinitate de gradaţii (ordines), a căroracceptare decurgea - cum s-a spus - din convingerea unanimă în“fundamentarea lor metafizică” 52 . Imaginea organicistă a societăţii medievalenu trebuie, aşadar, privită - cum s-a întîmplat, de regulă, pînă acum - ca osimplă construcţie ideologică, un artefact menit să legitimeze proiectele puteriitemporale de instituire a suveranităţii sau de protejare a ordinii social-politice52 Cf. Otto Gerhard Oexle, op. cit., loc. cit., p. 80.17