medievală - Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

toate procesele vitale din fiinţa umană sînt impulsionate de suflet cu sprijinulinimii (investită de autor, după modelul aristotelic, cu calitatea de izvor almişcării), la fel şi acţiunile în cadrul Bisericii, inclusiv actul conducerii ei, audrept origine persoana Papei, în calitate de reprezentant al lui Hristos.Suveranul Pontif era, aşadar, investit de autor cu aceeaşi funcţie de principiummotus ca inima în organismul uman, în timp ce Hristos - capul Bisericii - eraipostaza veşnic vie a sufletului 84 .Mai puţin amicale faţă de Biserică decît acesta şi interpretînd istoria prinanalogie cu embriologia, alte texte de epocă rezervă, de asemenea, inimii un rolsuperior, dar unul în exclusivitate, pe temeiul faptului că, după cum la fătcordul se formează înaintea altor organe, tot astfel şi regalitatea ar fi apărutodinioară înaintea sacerdoţiului (ceea ce ne sugerează, prin contrast, căanonimul creator al lui Rex pacificus, despre care ştim că provenea din mediuluniversitar parizian nu fusese totuşi, în ciuda faptului că utilizase şi el aceeaşianalogie, atît de ostil intereselor clerului, de vreme ce îi recunoscuse acestuiaprivilegiul unei sfere exclusive de competenţă 85 ). Procedînd în acelaşi spirit,scrieri, precum mai sus amintitul tratat chirurgical al lui Henri de Mondeville,medic al lui Filip al IV-lea cel Frumos, fac să derive sufletul dinspre “tronul”central al inimii, atribuindu-i, totodată, privilegiul de a comanda toate mişcărilecorpului 86 .Cum să ne explicăm această mutaţie referenţială? Să fie ea expresia uneipercepţii mai nete, odată cu secolele XII-XIII, a multiplelor maladii ale capuluişi în primul rînd a nebuniei, supusă, cu începere de acum, nu numai uneiconstante devalorizări din unghiul tradiţionalei ei calităţi de formă acomunicării cu transcendentul, ci, corelativ, şi unei observaţii din ce în ce maiapăsat clinice, la aprofundarea căreia au contribuit, rînd pe rînd, mai mulţiautori, de la Hildegarde din Bingen, la Vincent de Beauvais şi Arnaud deVilleneuve? 87 Sau se cuvine a o interpreta doar ca pe un simplu progres alcunoaşterii anatomice? În orice caz, revenind la textul menţionat al lui Henri deMondeville, este interesant şi - deopotrivă - deosebit de semnificativ deobservat în acest context că, în timp ce la John din Salisbury regalitatea -asemănată, după cum am văzut, capului - era, alături de suflet, componenta84 Ibidem, p. 223-225.85 Această analogie este prezentă şi în Rex pacificus (v. supra).86 Secolul al XIV-lea pare, astfel, a fi optat defintiv pentru asocierea inimii cusufletul, după două veacuri de ezitări, cînd ultimul termen fusese corelat fie cu inima,fie cu sîngele, fie, bineînţeles, cu capul (v. în acest sens consideraţiile din Legenda deaur, ediţia citată, p. 249). În aceeaşi ordine de idei, este deosebit de interesant faptul căHenri de Mondeville face să reiasă rolul preeminent al inimii în cadrul organismuluidin modul în care explică el producerea accidentelor fiziologice: “…Sincopa - scriechirurgul regal - se produce în felul următor: teama pe care ei [oamenii sănătoşi - n.ns. Al.-F- P.] o resimt face să sufere inima; celorlalte membre li se face milă desuferinţa ei şi, pentru a o reconforta, îi trimit toate spiritele şi toată căldura lor; ca şicum acolo [în inimă - n. ns. Al.-F- P.] s-ar întruni un capitlu general al spiritelor,astfel încît, acestea fiind reunite şi reanimate, forţa vitală a inimii este reconfortată[...] În timp ce acest capitlu al spiritelor este adunat în inimă, membrele exterioarerămîn sărăcite de spirit şi căldură, de sensibilitate şi mişcare, ceea ce face capacientul să cadă în sincopă” (apud Marie-Christine Pouchelle, op. cit., p. 190).87 Pentru progresiva schimbare a atitudinii faţă de nebunie în această perioadă,v. Hervé Martin, op. cit., p. 431 sqq.38