introducere - Gr.T. Popa

Rezumat
Capitolul II. As pe c te g e n e ra le priv in d c o m po rta m e n tul e tic a l m e d ic ului d e n tis t
în fa ţa un o r m a n ife s tări o ra le în c a d rul b o lilo r tra n s m is ib ile
• dreptului de a beneficia de rezultate maxime în îngrijire cu minimalizarea
riscurilor
• dreptului pacientului de a alege persoana care să-l îngrijească,
• dreptului pacientului de a fi îngrijit de o persoană liberă de intervenţiile
exterioare
• convingerilor morale, culturale, filozofice, spirituale ale fiecărui individ
• dreptului de protecţie a sănătăţii prin măsuri preventive şi de îngrijire a
acesteia.
La fiecare contact cu un pacient nou medicul nu trebuie să uite că acesta se
confruntă adesea cu o problemă nouă care îi creează o stare de disconfort, de anxietate.
În afara simptomatologiei intervin şi o serie de alţi factori perturbatori (167):
• tendinţa familiei, societăţii de a scuti bolnavul de o serie de responsabilităţi,
chiar şi atunci când acesta doreşte să-şi continue activitatea în mod obişnuit
• tendinţa unor bolnavi de a abdica singuri de la responsabilităţile ce le revin
chiar şi atunci când le-ar putea onora
• tendinţa unor membri ai echipei de îngrijire de a proteja excesiv pacientul
creându-i chiar un "complex de inferioritate"
• tendinţa unor pacienţi de a-şi obţine un statut aparte în societate datorită "bolii
lor", exagerând individualitatea afecţiunii
• tendinţa unor pacienţi, beneficiari de obicei ai unei anumite culturi medicale,
de a impune o anumită atitudine din partea personalului medical sau chiar
tendinţa acestora de a se impune în relaţiile cu ceilalţi pacienţi; atitudinea
dictatorială putând fi legată atât de relaţiile interumane, cât şi de consumul
medical nejustificat (dorinţa de a i se administra un tratament, de a i se face o
ecografie - fără ca acestea să fie justificate de afecţiunea bolnavului etc.).
Astfel, din cele mai vechi timpuri, s-au elaborat norme ce vizează activitatea
profesională a personalului medical şi implicaţiile sociale ale acesteia (bioetica).
Codul lui Hamurabi (1792-1750 î.C.), răspândit în Babilon şi Asia, constituie o
culegere de legi ce reglementau în acea epocă condiţiile de activitate ale medicilor şi
situaţiile în care era angajată răspunderea acestora. Mai târziu, în Grecia antică, în baza
unui anumit grad de dezvoltare a medicinii, au apărut unele scrieri cu caracter
deontologic, înglobate în Corpus Hipocraticum, cel mai cunoscut fiind Jurământul lui
Hipocrate (460-377 î.C.), după numele reprezentantului de seamă al şcolii medicale din
Kos.
Medicii români s-au raliat la normele europene şi internaţionale, unul din cei
mai reprezentativi exponenţi ai bioeticii contemporane de la noi din ţară fiind regretatul
profesor C. Maximilian, care a efectuat numeroase studii şi a avut o importantă
contribuţie la dezvoltarea acestei obiect de studiu.
II.1. Contactul personal medical - pacient
Prima întâlnire între pacient şi personalul medical este de o mare importanţă în
stabilirea unei relaţii de încredere şi respect reciproc. În cadrul acestei întrevederi,
10