introducere - Gr.T. Popa

Rezumat
Capitolul VIII. As pe c te e pid e m io lo g ic e în b o lile c u e tio lo g ie v ira l ă în zo n a Suc e a v a
Majoritatea persoanelor infectate cu HIV din Europa sunt utilizatori de droguri
prin injecţie, cu toate că s-a înregistrat o răspândire crescândă printre persoanele care au
legătură cu transmiterea prin relaţii sexuale neprotejate.
Estimativ există trei – patru milioane de utilizatori de droguri în Rusia, după
cum menţionează Medicins sans Frontiers, şi pesimiştii cred că până la două milioane
utilizatori pot fi infectaţi până în anul 2002.
Situaţia epidemiei în România
Situaţia epidemiei HIV/SIDA în România este caracterizată prin prevalenţa
ridicată a cazurilor la copii, îndeosebi la cei din unităţile de îngrijire şi ocrotire. S-a
creat astfel imaginea pătrunderii virusului într-o populaţie lipsită de experienţă
imunologică extrem de receptivă faţă de acest virus (250).
În perioada 1985 – 1989 au fost raportate la O.M.S. 43 cazuri SIDA din
România.
Prin testarea a 2.000 de copii în primele 2 luni după 1989 au fost depistaţi 450
de copii HIV seropozitivi dintre care 200 se plasau în stadiul de boală SIDA.
S-a recunoscut o realitate extrem de tristă: România devenise sediul unei
epidemii pediatrice neobişnuite, cea mai extinsă din Europa.
Cauzele tragediei epidemiologice din România unde virusul HIV a găsit condiţii
favorabile în unităţile de ocrotire şi în secţiile de distrofici sunt multiple şi complexe,
incluzând o politică catastrofală economică şi socială şi neglijarea prin subdotare sau
non-dotare a tuturor practicilor medicale.
1. Politica economică şi socială a regimului comunist a condus la creşterea
numărului de copii malnutriţi şi abandonaţi în diverse unităţi, astfel că în ian. 1990
existau în jur de 30 000 de orfani abandonaţi sub 4 ani. Aceşti copii, datorită condiţiilor
de sărăcie ale părinţilor se aflau în 3 tipuri:
� secţii de nou-născuţi ale maternităţilor;
� leagăne pentru copii cu stare de dezvoltare mai bună;
� secţii de distrofici unde erau îngrijiţi copii cu grade diferite de malnutriţie.
Aceste unităţi erau în general lipsite de condiţii igienico-sanitare
corespunzătoare, precum şi de medicaţia orală.
2. Se practica injectarea a cantităţi mici de sânge, microtransfuzii, pentru a
stimula sistemul imun şi creşterea la copiii mici, bolnavi şi malnutriţi; copiilor
consideraţi în stadii avansate de malnutriţie li se injecta în mod repetat sânge, astfel că
dintr-un flacon provenit de la un donator netestat, posibil HIV pozitiv, puteau fi infectaţi
concomitent mai mulţi copii.
3. Donatorii de sânge nu erau testaţi pentru prezenţa anticorpilor anti-HIV (5);
nu existau echipamente de laborator în cele 43 de unităţi de colectare a sângelui din ţară,
iar populaţia era încurajată pentru a dona sânge. Subliniem şi răspândirea hepatitei B şi
hepatitei C în leagăne, infecţii care pot fi transmise de oameni prin transfuzii. Lipsa
echipamentului medical, practici uneori inadecvate pentru sterilizarea acelor, seringilor
şi instrumentarului medical, ca şi lipsa preparatelor orale pentru copii au putut contribui
la difuziunea virusului HIV în unităţile medicale afectate.
4. Determinarea generală a sistemului medical din România.
Sistemul medical din România era izolat de progresele din ultimii 20 de ani.
Lipsa informaţiei, participarea redusă la Conferinţe şi Congrese Internaţionale, care
55