Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice reflectate în ...

Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice în documentele Conciliului II Vatican
După proclamarea dogmei primatului şi infailibilităţii papale în şedinţa a IV-a a
Conciliului I de la Vatican din 18 iulie 1870, clericii şi credincioşii Bisericii Romano-Catolice
credeau că pentru viitor nu va mai fi necesară convocarea unui nou Conciliu
general. De aceea, când papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963) a anunţat la 25
ianuarie 1959 convocarea Conciliul II de la Vatican a fost o adevărată surpriză pentru
toată lumea creştină.
Interesul pe care l-a stârnit între creştini chiar din clipa în care s-a anunţat convocarea
lui, ca şi atenţia cu care au fost urmărite lucrările celor două sesiuni ţinute până
în prezent, şi-au găsit justificarea în amploarea şi importanţa problemelor supuse dezbaterilor
sale şi în spiritul de largă înţelegere a momentului istoric actual, care a prezidat
multe din intenţiile şi acţiunile iniţiatorului său papa Ioan XXIII. Numeroşi prelaţi
şi majoritatea clericilor şi credincioşilor romano-catolici şi-au legat multe speranţe de
hotărârile acestui conciliu, de la care aşteptau clarificarea poziţiei Bisericii Romano-
Catolice în raporturile ei cu aspiraţiile şi problemele lumii contemporane 40 .
De altfel, însuşi papa Ioan XXIII a subliniat în repetate rânduri, că misiunea pe
care el o rezerva Conciliului II de la Vatican era aceea de a sparge închistarea anacronică
şi primejdioasă a Bisericii Romano-Catolice şi a o face receptivă, de la poziţiile
învăţăturii evanghelice la problemele vremii noastre. Numeroase personalităţi
din rândurile celor mai luminaţi reprezentanţi ai clerului, teologiei şi spiritualităţii
catolice, care în ultima vreme şi-au ridicat glasurile cu simţ de răspundere şi cu năzuinţa
sinceră de a pune Biserica lor în situaţia de a împlini misiunea ei sfântă, n-au
şovăit să reafirme adevărul trist şi regretabil că Biserica Romano-Catolică rămăsese
una din instituţiile cele mai refractare faţă de evoluţia istorică a omenirii contemporane.
Începând din secolul al XIX-lea când noţiuni noi intrau în conştiinţa umanităţii,
devenind forţe vii ale progresului, când libertatea de gândire, conştiinţa drepturilor
imprescriptibile ale naţiunilor, spiritul democratic începeau să se impună în viaţa
popoarelor, iar masele largi muncitoare începeau să se organizeze pentru cucerirea
drepturilor lor legitime, conducerea Bisericii Romano-Catolice n-a vrut să înţeleagă
mersul inexorabil al istoriei şi n-a sprijinit aceste năzuinţe menite să ducă la realizarea
practică a demnităţii umane pentru întreaga omenire indiferent de starea socială
sau materială, de rasă ori de religie – ci li s-a împotrivit cu o înverşunare pe cât de
neîntemeiată, pe atât de inutilă 41 .
Condamnarea, prin enciclica „Syllabus errorum” din 1864, a ideilor culturale,
politice şi sociale noi, definirea, în 1870, a dogmei absolutismului papal, dezvoltarea
până la extrem a sistemului conducerii centraliste prin Curia Romană, înăsprirea
cenzurii cărţilor şi ideilor prin Congregaţia Sfântului Oficiu, urmaşul inchiziţiei medievale,
menţinerea proprietăţii feudale a mănăstirilor şi episcopilor sau sanctificarea
noilor forme de proprietate generate de dezvoltarea marelui capital; interzicerea în
40 Pr. Barbu Gr. Ionescu, „Conciliul II de la Vatican. Dezbaterile şi hotărârile primei sesiuni”, în
O, anul XVI, nr. 1, ianuarie-martie, 1964, p. 3.
41 Ibidem, p. 3.
191