Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice reflectate în ...

STUDII ŞI ARTICOLE
protonotarul apostolic Iosif Anaya propunea într-o scrisoare adresată papei şi episcopilor,
să se voteze următorul text: „Pontificele roman, când defineşte de la catedră,
în chestiuni de credinţă şi de morală, este infailibil şi decretele lui dogmatice sunt şi
înainte de a se produce consensul Bisericii, îndată, ireformabile”.
La 31 decembrie 1869, prefectul apostolic de Guyana cere şi el papii să se definească
de Conciliu „lipsa de greşeli a papii în credinţă şi că în anumite cazuri trebuie
să se dea ascultare decretelor pontificelui roman, ca lui Hristos” 18 . Prin expresia
„în anumite cazuri” se gândea şi acesta la o infailibilitate limitată a papii, care nu
exclude pe cea a Bisericii, deoarece infailibilitatea în Biserică nu se poate manifesta
cu întrerupere.
La această dată, 15 episcopi semnează o cerere trimisă fiecărui membru al
Conciliului, ca să şi adauge semnătura pe ea, pentru ca să fie apoi înaintată papii,
spre a aduce în Conciliu pentru definire „doctrina prin care pontificele roman se bucură
de o autoritate supremă şi de aceea imună, când învaţă pe toţi credincioşii cu
putere apostolică”. Până la 3 ianuarie 1870, adresa aceasta mai întruneşte 50-60 de
semnături, destul de puţine 19 . Dar şi textul propus de ea spre definire e destul de vag,
întrucât cuvântul „praecipientis” (învaţă) poate însemna şi numai o predare a învăţăturii
deja definite şi nu exclude ca şi episcopul să poată învăţa în mod infailibil.
Chiar din adresele celor mai exageraţi adoratori ai papei, rezultă deci că nu
exista înainte de 1870, în Biserica Catolică o conştiinţă clară despre infailibilitatea
papei, cum s-a susţinut după anul 1870 de teologii catolici. Aceasta s-ar putea dovedi
şi cu alte texte propuse înainte de 18 iulie 1870, în adrese şi cuvântări din timpul
Conciliului I de la Vatican.
În cursul lunii ianuarie 1870, s-au succedat şi alte cereri în favoarea infailibilităţii
papale cu alte texte propuse. Episcopul Laurenţiu de Salustia, cerând şi el, la 23
ianuarie 1870, papei, să se definească în Conciliu infailibilitatea pontificelui roman,
precizează că trebuie să se evite termenii „deosebit”, „separat de episcopi”, „personal”,
„fără consultarea episcopilor”; în acest scop afirma: „Doresc ca şi în schema
„Despre Biserică”, unde se vorbeşte despre episcopi, să se afirme direct: „ei sunt,
împreună cu pontificele suprem, judecătorii în credinţă; sau: şi ei se bucură de autoritatea
unor judecători în exprimarea adevărului de credinţă” 20 .
Episcopul Zinelli de Tarvisinus, într-o adresă de la 18 februarie 1870, către papa,
exprimă opinia să nu se propună Conciliului „să definească învăţătura despre o
infailibilitate absolută, sau nelegată de nici un fel de condiţii”. El cere să se definească
dimpotrivă următoarele principii de natură să limiteze infailibilitatea papală
printr-o infailibilitate a episcopilor şi a Bisericii:
18 Ibidem, p. 464.
19 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale (1-1054), manual pentru seminariile
teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 497.
20 Pr. Prof. D. Stăniloae, art. cit., p. 464.
186