Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice reflectate în ...

STUDII ŞI ARTICOLE
Faţă de doctrina care s-a impus după Conciliul I Vatican şi care era susţinută de
minoritatea conservatoare în sesiunea a doua a Conciliului al II-lea de la Vatican, că
papa are prin jurisdicţia sa o putere superioară puterii primite de episcopi prin sacramentul
hirotoniei episcopale şi că deci de-abia prin hotărârea papei un episcop
hirotonit e introdus în colegiu şi în participarea la răspunderea pentru conducerea şi
învăţarea întregii Biserici, arhiepiscopul Guerry a spus: „Realitatea sacramentală a
oficiului episcopal, primează asupra celei juridice”. Cel mai înalt izvor de putere în
Biserică este sacramentul hirotoniei întru episcop şi întrucât toţi episcopii, inclusiv
papa, îşi primesc puterile lor supreme în mod solidar dintr-o unică sacramentalitate,
papa nu are mai multă putere decât ceilalţi episcopi. El nu poate învăţa şi conduce
decât în solidaritate cu toţi episcopii. Iar aceştia nu participă în baza vreunei hotărâri
papale la această conducere şi învăţare a Bisericii.
În şedinţa generală din 8 octombrie 1963, episcopul auxiliar Heuschen
(Lüttich) şi episcopul Charue (Namur) au arătat, cu dovezi din Tradiţie şi Sfânta
Scriptură, că Biserica nu stă numai pe Petru ca fundament, ci pe toţi Apostolii 107 .
La 9 octombrie 1963, cardinalul Richaud, arhiepiscop de Bordeaux, a spus:
„Petru numai în legătură cu ceilalţi (Apostoli) poate „întări” pe fraţi. Astfel nici papa
nu stă în afara colegiului; episcopii sunt fraţii săi, nu servitorii săi”. La 10 octombrie
1963, Iosif de Scuffi, arhiepiscop de Smirna, a spus că hotărârea Conciliului I de la
Vatican, după care definiţiile papei sunt ireformabile prin ele însele, nu prin consensul
Bisericii, trebuie interpretată în sensul că „ele presupun credinţa Bisericii întregi
ca obligatorie”. În aceeaşi zi, arhiepiscopul brazilian De Proenca Sigaud (de
Diamantiana), a declarat că „papa nu poate da niciodată hotărâri de credinţă care nu
sunt în concordanţă cu adevărul general ce se află în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie”
108 . În asemenea declaraţii se manifestă încă coştiinţa infailibilităţii Bisericii.
Elias Zoghby, vicarul patriarhului melchit din Egipt, arhiepiscop de Nubia, a
declarat în aceeaşi şedinţă: „Puterea papei nu este o putere separată şi independentă a
colegiului episcopal. Autoritatea papei este corect înţeleasă numai când e văzută în
unire cu colegiul, al cărui cap este”.
Ideile acestea s-au susţinut şi în ziua de 5 noiembrie şi în următoarele, când s-a
discutat schema „Despre episcopi şi conducerea diecezelor”. Astfel, de pildă, episcopul
Francis Simon de Indore (India) a spus la 6 noiembrie 1963: „Liniile trase în
schemă nu corespund nici structurii Bisericii voite de Dumnezeu, nici trebuinţelor
lumii contemporane, care sunt pretutindeni aceleaşi. Papa este purtătorul puterii celei
mai înalte sau supreme, dar nu al unei puteri absolute, şi el este supus legilor divine
şi poruncilor şi necesităţilor omeneşti. Puterea sa nu o poate transmite curiei. După
voia lui Hristos, papa trebuie să guverneze Biserica nu prin curie, ci împreună cu
episcopii în care continuă să subziste colegiul apostolic instituit de Hristos” 109 .
107 Ibidem, p. 475.
108 Ibidem.
109 Ibidem, p. 477.
216