Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice reflectate în ...

Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice în documentele Conciliului II Vatican
episcopului locului, se poate extinde şi la misele săvârşite în mânăstiri şi la misele de
la reuniunile preoţilor sau călugărilor.
d) Reînfiinţarea diaconatului. Până la Conciliul II Vatican, în Biserica Romano-Catolică
diaconatul 138 era numai o treaptă spre preoţie (canonul 973 din Codul de
drept canonic), cu obligativitatea celibatului (canoanele 123, 949 din acelaşi cod) 139 .
Discuţia asupra acestei teme s-a încheiat în sesiunea a treia a Conciliului, când i s-a
acordat votul definitiv, prin „De Eclesia”, nr. 29. Aici se preciza că peste diaconi se
pun mâinile nu pentru preoţie, ci pentru slujire. Rolul lor este: administrarea Botezului,
păstrarea şi împărţirea Sf. Euharistii, asistarea şi binecuvântarea căsătoriilor,
purtarea la muribunzi a Sf. Împărtăşanii, citirea Sf. Scripturi, instruirea poporului.
O problemă deosebit de importantă a constituit-o chestiunea ecumenismului.
Se remarcă dorinţa Conciliului de a colabora cu ceilalţi creştini. „În textul definitiv
al decretului despre ecumenism, spune Ed. Schlink, se vorbeşte expres de studierea
în comun cu fraţii separaţi a misterelor divine, ca să conducă pe toţi, prin emulaţie
frăţească, la o cunoaştere mai profundă şi la o manifestare mai evidentă a inefabilelor
comori ale lui Hristos …” 140 .
În acelaşi sens, un teolog român constată că „decretul despre ecumenism dă posibilitatea
tuturor creştinilor de a colabora unii cu alţii şi cu toţi ceilalţi oameni de
bună credinţă în domeniul social şi de a-şi spori contribuţia la promovarea păcii şi
vindecarea marilor suferinţe” 141 .
Perioada postconciliară înregistreză o creştere a numărului contactelor ecumenice
dintre reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice şi a celorlalte biserici, favorizată,
în special, şi de crearea Grupului mixt de lucru între Biserica Romano-Catolică şi
Consiliul Ecumenic al Bisericilor, la care participă şi teologii ortodocşi.
Aşadar, în viaţa Bisericii Romano-Catolice au avut şi au loc remarcabile dezvoltări,
din ce în ce mai largi care, dacă nu pot fi cu uşurinţă evaluate, încă, sunt
vrednice de a fi raportate. Din variate cauze, un număr crescând de catolici se simt
atraşi să se alăture altora în rugăciune comună, nu numai de natură liturgică.
Reforma liturgică catolică este unul dintre factorii care afectează această dezvoltare.
Deşi mulţi credincioşi conservatori sunt întristaţi de ceea ce ei numesc „descentralizarea”
liturghiei, la mulţi alţi place simplitatea care, simt ei, transportă mai
aproape de Cina cea de Taină, în special când Euharistia este săvârşită în lăcaşuri
particulare, practică ce a crescut mult după Conciliu. La astfel de slujire, catolicii
care nu au gândit vreodată să îndrăznească a lua parte spontan, se simt atraşi să se
roage cu glas tare, după Evanghelie, şi după Împărtăşanie, sau cel puţin să împartă o
meditaţie care este cu mult mai dorită cu ceilalţi prezenţi decât în vechea liturghie.
138 J. Hornef, „Il diaconato a vita”, în Concilium, IV (1968) nr. 8, p.142, apud C. Vasiliu, art.
cit., p.121.
139 Ibidem, p. 142-143.
140 Pr. asist. Dumitru Popescu, art. cit., p. 435.
141 Diac. Prof. N. Nicolaescu, „Decretul romano-catolic asupra ecumenismului şi problema unităţii
creştine”, în O, anul XIX, 1967, nr. 2, p. 297.
225