Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice reflectate în ...

STUDII ŞI ARTICOLE
neamuri se deosebeşte atât de activitatea pastorală exercitată faţă de credincioşi, cât
şi de iniţiativele pentru refacerea unităţii creştinilor.
Acestea două sunt strâs legate de activitatea misionară a Bisericii 133 . întradevăr,
dezbinarea dintre creştini dăunează cauzei sacre a predicării Evangheliei la
toată făptura şi multora le închide drumul către credinţă.
Se remarcă dorinţa Conciliului II Vatican de a reactiva, în Biserica Romano-
Catolică unele practici existente în Biserică înainte de 1054, reactivare făcută sub
impulsul practicii Bisericii Ortodoxe, care le-a păstrat.
a) Introducerea limbilor naţionale în cult. Încă înainte de Vatican II, un curent
al teologiei romano-catolice progresiste iniţiase o campanie pentru introducerea limbilor
naţionale în cultul catolic 134 . La Conciliul Vatican II, unii părinţi conciliari au
prezentat următoarele motive pentru introducerea limbilor naţionale în cult: fac accesibile
diferite rituri; relevă diversitatea în unitate, prezintă valorile şi tradiţiile diferitelor
popoare etc. S-au ivit trei curente: conservarea limbii latine ca limbă unică a
Bisericii Romano-Catolice; păstrarea în principiu, a limbii latine, cu folosirea, în
anumite părţi din cult, a limbilor naţionale – curent care a învins până la urmă; eliminarea
limbii latine 135 .
Documentul principal care a permis introducerea limbilor naţionale în cultul
catolic a fost constituţia liturgică «De Sacra Liturgia», aprobată de papă şi de Conciliu
în 4 decembrie 1963 136 .
b) Împărţirea sub ambele forme. Vechea practică ortodoxă a împărţirii cu Trupul
şi Sângele Mântuitorului a fost reintrodusă de Vatican II prin aceeaşi constituţie
«De Sacra Liturgia». Aceasta precizează cazurile în care episcopul locului, cu aprobarea
Romei, poate permite această împărtăşire şi anume: preoţilor, la masa hirotoniei
lor; celor care fac mărturisirea de credinţă şi neofiţilor la misa de după botez 137 .
c) Slujirea în sobor. Şi această veche practică ortodoxă a fost reintrodusă, reglementarea
făcându-se tot prin constituţia „De Sacra Liturgia”. Aceasta afirmă că
slujirea în sobor este permisă: la misa din joia patimilor, la misa din concilii, la reuniunile
episcopilor şi în sinoade, la misa binecuvântării stareţului. Cu aprobarea
133 Teologii romano – catolici afirmă că în această noţiune de activitate misionară e clar că sunt
incluse de fapt şi acele părţi din America Latină în care nu există nici ierarhie proprie, nici o maturitate a
vieţii creştine şi nici o suficientă propovăduire a Evangheliei. Nu este de resortul Conciliului să hotărască
dacă aceste teritorii trebuie recunoscute sau nu de Sfântul Scaun ca teritorii de misiune.
134 O. Rousseau cerea, încă din anul 1955, renunţarea la lb. latină în cultul catolic, căci „latina nu
este limba niciunui popor şi nu este înţeleasă de nimeni” (cf. O. Rousseau, „Liturgie et langues
vivantes”, în Vers ľunité chrétienne, LXXV (1955), p. 51-55, apud Arhim. Bartolomeu Anania, „Catolicismul
şi problema limbilor liturgice”, în O, XIX (1967), nr. 1, p. 185-189.
135 A Wenger, Vatican II Chronique de la premiere session, Paris, 1963, p. 86, apud Cezar Vasiliu,
„Relaţiile dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă...”, art. cit., p. 120.
136 V. Costin, „Problema limbilor liturgice actuale”, în ST, XVIII, (1966), nr. 7-8, p. 420-424.
137 „La communione sotto le due specie”, în La Civilta Cattolica, 1965, II, p. 192-193, apud Cezar
Vasiliu, art. cit., p.121.
224