Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice reflectate în ...

Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice în documentele Conciliului II Vatican
3. Spre înfiinţarea conferinţelor episcopale naţionale, cu puteri jurisdicţionale
pe teritoriul lor bisericesc, nu numai cu puteri morale. S-a cerut cu această ocazie
desfiinţarea nunţiaturilor prin care Vaticanul se amestecă în afacerile interne ale statelor
şi în drepturile Bisericii de pe teritoriul statelor.
Între cei ce au luat apărarea curiei se numără şi cardinalul Spellman, care, la 11
noiembrie 1963, s-a manifestat de partea celor ce se tem de apariţia unor Biserici
naţionale autonome, ca expresie a unui spirit de independenţă naţională.
În cadrul dezbaterilor celorlalte capitole ale schemei „Despre Biserică”, între
16-30 octombrie, a venit întâi în discuţie o altă importantă problemă: rolul laicilor
în Biserică.
În general, prin abordarea acestei probleme, catolicismul încearcă de asemenea
o apropiere de popor, o atenuare a clericalismului dominant şi excesiv, o chemare a
credincioşilor la un rol activ în Biserică. Amintim că şi în această problemă Biserica
Ortodoxă încă de acum 100 de ani a mers cu mult mai departe decât încearcă să meargă
acum Biserica Catolică, chemând pe laici în adunările reprezentative ale parohiilor,
eparhiilor şi ale Bisericii în întregime, unde discută şi hotărăsc împreună cu clericii
în toate chestiunile Bisericeşti, afară de cele sacramentale 81 .
La 19 noiembrie 1963 a fost prezentată în Conciliu schema „De
Oecumenismo”. Biserica Catolică a pus acestă problemă în Conciliu pentru că a
constatat că a rămas singură în afara largii mişcări ecumeniste, în care au intrat toate
Bisericile şi care interesează azi toată lumea creştină.
Schema, aşa cum a fost prezentată, „a provocat reacţii radical opuse”, cum
scrie Henri Fesquet, în ziarul „Le Monde” din 20 noiembrie 1963: „Unii episcopi
confundă creştinismul cu catolicismul. Alţii văd în ceilalţi creştini, fraţi adevăraţi” 82 .
Arhiepiscopul Martin de Rouen s-a bucurat că schema scoate în relief ceea ce e comun
între creştini. Cardinalul Arriba Y Castro, arhiepiscop de Taragon, a declarat:
„E inoportun de a vorbi de ecumenism într-un Conciliu. E o sminteală pentru credincioşii
puţin cultivaţi, care confundă totul şi pot pune Bisericile pe acelaşi plan”. Se
insistă asupra dragostei faţă de fraţii separaţi, dar „ar trebui să se insiste şi mai mult
asupra fidelităţii faţă de Hristos. Schema este rea” 83 .
Dimpotrivă, cardinalul Quintero, arhiepiscop de Caracas, a cerut să se recunoască
vina catolicismului din secolul al XVI-lea pentru apariţia Reformei, care a
avut cauza în „imoralitatea prelaţilor de atunci”. „Conciliul să redacteze o declaraţie
pentru a cere iertare fraţilor separaţi, de toate greşelile de care ne-am făcut vinovaţi”,
a declarat el în aplauzele majorităţii din Conciliu.
81 Ibidem, p. 212.
82 Ibidem, p. 213.
83 Le Monde din 20 noiembrie 1963, apud Dr. Barbu Gr. Ionescu, art. cit., p. 213.
207