Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice reflectate în ...

STUDII ŞI ARTICOLE
După moartea papei Ioan XXIII, succesorul său, papa Paul al VI-lea, în discursurile,
scrisorile şi enciclicile sale, a afirmat în repetate rânduri că el nu va căuta să
atenueze sau să micşoreze câtuşi de puţin doctrina primatului papal, formulată şi
aprobată de Conciliul I de la Vatican în şedinţa a IV-a din 18 iulie 1870. De aceea, el
rămâne la concepţia catolică bine cunoscută că unirea Bisericilor nu se poate realiza
decât prin întoarcerea fraţilor separaţi în sânul Bisericii Catolice.
Astfel, duminică 18 august 1963, papa Paul al VI-lea a spus, între altele: „Fie
ca glasul meu slab să se transforme, în momentul acesta, într-o chemare de trâmbiţă
îngerească de puterea tunetului: Noi nu dorim nicidecum absorbirea sau desfiinţarea
înfloritoarelor Biserici Răsăritene. Dimpotrivă, dorim fierbinte ca ele să se centreze
din nou pe arborele unic al unităţii lui Hristos” 90 , cu alte cuvinte, pe papa şi pe primatul
său în Biserica Universală a lui Hristos.
Faţă de episcopii, clericii şi credincioşii catolici, papa Paul VI a căutat să pună
continuu în relief doctrina primatului papal. Cu deosebită claritate şi insistenţă a făcut
actualul papă afirmarea primatului papal, cu puţin înainte de deschiderea celei
de-a doua sesiuni a Conciliului al II-lea de la Vatican, miercuri 24 septembrie 1963,
când pontiful romano-catolic s-a exprimat astfel: „De ce aţi venit? Să vedem pe papa,
veţi spune. Dar papa cine este? Este urmaşul Sfântului Petru. Şi Sfântul Petru
cine a fost? A fost pescarul din Galileea pe care Iisus l-a chemat şi l-a făcut pescar
de oameni … Petru este temelia solidă şi neclintită a întregului edificiu divino-uman
pe care Iisus a voit să-l întemeieze şi pe care l-a numit Biserică …” 91
Preocuparea afirmării fără echivoc şi ezitare a primatului papal a fost continuată
în timpul lucrărilor celei de-a doua şi a treia sesiuni a Conciliului al II-lea de la
Vatican în aproape toate intervenţiile şi discursurile papei Paul al VI-lea, dar mai
ales în momentele critice, în care s-au cofruntat poziţiile conservatoare ale aripii tradiţionaliste
cu poziţiile reformatoare ale aripii progresiste.
Între 30 septembrie şi 1 octombrie 1963, s-a discutat numai tema „Despre Biserică”.
Discuţiile cele mai pasionante s-au purtat între 4-15 octombrie, în jurul capitolului
al II-lea, care trata problema colegialităţii episcopale şi a raportului acestuia cu
primatul papal, cheia de boltă a catolicismului. De mult timp, episcopatul catolic
voieşte să se elibereze de atmosfera sufocantă creată în sânul Bisericii Romano-
Catolice de absolutismul papal şi centralismul excesiv a Curiei Romane, urmărind o
descentralizare şi chiar o democratizare în conducerea supremă a Bisericii. La 3 octombrie
1963, în a 39-a adunare generală, arhiepiscopul Winnipeg (Canada) a propus
crearea unui „Colegiu apostolic” care să ajute pe papă să conducă Biserica. Acest
colegiu s-ar putea compune din cardinali, patriarhi orientali şi episcopii delegaţi de
conferinţele episcopale naţionale sau continentale.
La 7 octombrie 1963, şedinţa în care s-au examinat drepturile episcopilor şi ale
colegiului episcopal în Biserica Universală, problemă tratată în capitolul al II-lea al
90 Ibidem.
91 Ibidem, p. 141.
210