Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice reflectate în ...

Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice în documentele Conciliului II Vatican
lume, trecând degradat prin celelalte Biserici, prin iudaism, prin religiile monoteiste,
pentru a atinge a-religio”.
IV. Concluzii
Interpretat într-o perspectivă istorică mai largă, cel de-al doilea Conciliu de la
Vatican reprezintă sfârşitul căii pe care teologia latină a parcurs-o de la Fericitul Augustin
şi până astăzi. Ca să ilustrăm această afirmaţie, este nevoie de o scurtă incursiune
în evoluţia doctrinei latine despre graţie.
Fericitul Augustin declara, la vremea sa, că „Hristos n-ar putea fi semn (sacrament),
dacă n-ar fi om. El n-ar da harul dacă n-ar fi în acelaşi timp Dumnezeu”
145 . Mai târziu, Petru Lombardul declară că „umanitatea lui Hristos este sacrificată
în ea însăşi, constituind principiul de sanctificare pentru creştini” 146 . Dar
acţiunea lui Hristos asupra credincioşilor nu se mai exercită prin divinitatea Sa, ci
numai prin omenitatea pe care a asumat-o. Scolastica latină depăşeşte rezerva Fericitului
Augustin faţă de trup.
Astăzi, Vatican II spune că plinătatea darurilor create ale lui Hristos sălăşluiesc în
corpul episcopal dominat juridic de papalitate. Cât priveşte Duhul Sfânt, adus de Conciliu
din nou în actualitate, este înţeles ca un complement al ierarhiei ce tinde să se identifice
cu Hristos şi Biserica. „Noi am transferat plenitudinea sacerdoţiului lui Hristos, a
spus papa Paul al VI-lea, acestor fraţi care de acum înainte se vor chema episcopi, păstori
ai credincioşilor şi ai celor ce încă nu cred. Am infutat în ei Duhul Sfânt” 147 .
În faţa Occidentului creştin de astăzi, Biserica Ortodoxă are desigur multe de
făcut, pentru a-l determina să recunoască faptul că ecleziologia ei „teocentrică este
„într-adevăr aceea pe care Domnul a voit s-o descopere credincioşilor săi.
Situaţia tragică în care evenimentele politice au adus o mare parte a lumii ortodoxe,
persecuţiile care, din 1959, riscă să reducă şi mai mult ca număr şi posibilităţi elementul
uman al Ortodoxiei din Rusia, nu ne oferă prea multă consolare sau speranţă.
În relaţiile noastre cu fraţii catolici, trebuie înainte de toate, să încercăm să ne
eliberăm reciproc de anumite neînţelegeri care, prea adesea, voalează reflecţia teologică
sănătoasă, şi pun piedici dialogului veritabil.
Ortodocşii trebuie, în ceea ce îi priveşte, să se elibereze de ideea că ecleziologia
romană se reduce la o sete nemăsurată de putere şi că în consecinţă, ar fi destul să limităm
jurisdicţia papală la Occident şi să suprimăm „uniatismul”, pentru ca cele două Biserici
să poată trăi în pace. A nutri astfel de speranţe înseamnă, de fapt, a aduce ofense fraţilor
catolici: pentru ei, papalitatea nu e o formă de imperialism, chiar dacă Evul Mediu a
făcut-o de multe ori să pară astfel, ci un articol de credinţă, un dar al lui Dumnezeu, dăruit
pentru bunăstarea Bisericii, şi la care ei au dorit ca noi să participăm, din dragoste autentică
pentru noi, şi din râvna sinceră pentru Domnul. Eforturile unioniste ale prezentului
conciliu constau mai ales în căutarea unei soluţii care ne-ar putea face să acceptăm
145 Pr. asist. Dumitru Popescu, „Ecleziologia romano-catolică …”, art. cit., p. 448.
146 Ibidem.
147 Ibidem, p. 449.
227