Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice reflectate în ...

STUDII ŞI ARTICOLE
Faţă de atitudinea obstrucţionistă a membrilor Comisiei teologice cu privire la
votul din 30 octombrie 1963, un grup de 20 de episcopi au adresat papei o cerere de
remaniere a numitei Comisii şi de numirea de către Părinţii Conciliului a secretarului
general, desemnat în sesiunile de până acum mai dinainte de papă 97 .
Pentru a acorda o discretă aprobare „colegialităţii episcopale”, papa Paul al VIlea
s-a folosit la promulgarea celor două teme votate de Conciliu, „Despre Liturghie”
şi „Despre mijloacele de comunicare socială” de această formulă: „Paul, Episcop,
servitorul servitorilor lui Dumnezeu, împreună cu Părinţii Conciliului”. E o deosebire
faţă de Conciliul I de la Vatican, în care definiţiile dogmatice şi morale erau prezentate
ca o decizie a papei, pe care o aproba apoi Conciliul. Papa Paul al VI-lea n-a
mai făcut, cu acest prilej, nici o aluzie la crearea unui „Conciliu internaţional de
episcopi”, reuniţi în jurul său, care să înlocuiască Curia Romană, nici la Conferinţele
de episcopi, cărora să la încredinţeze anumite drepturi şi puteri 98 .
Deschiderea celei de-a treia sesiuni a Conciliului al II-lea de la Vatican, la 14
septembrie 1964, şi dezbaterile care au avut loc în această sesiune, au fost dominate de
gândurile şi ideile exprimate de papa Paul al VI-lea în enciclica sa, „Ecclesiam Suam”
promulgată la 6 august 1964, gândită, compusă şi scrisă chiar de papa însuşi. În termeni
binevoitori, dar cu claritate şi fermitate, papa Paul al VI-lea a reafirmat în aceasta
că recunoaşterea lui Petru şi implicit a primatului episcopului Romei e o condiţie necesară
pentru unirea Bisericilor şi pentru refacerea unităţii întregii creştinătăţi.
Acest fapt a provocat o mare deziluzie în lumea creştină şi a răcit şi puţinul
entuziasm pe care-l mai păstrau cei ce credeau că e posibilă unirea Bisericilor în
timpul nostru şi nutreau speranţa că actualul papă va căuta să îndulcească hotărârile
dogmatice ale Conciliului I de la Vatican din 1870, referitoare la primatul şi
infailibilitatea papală.
Între 21 septembrie şi 21 noiembrie 1964, cu mari întreruperi, în care au fost
dezbătute şi alte teme teologice, s-a discutat schema „De Ecclesia”. Capitolul al IIlea
din ea, care în a doua sesiune, 29 septembrie-4 decembrie 1963, avea titlul:
„Despre episcopi şi conducerea diocezelor”, a devenit la a treia sesiune capitolul al
III-lea, sub titlul „Despre constituţia ierarhică a Bisericii şi îndeosebi a episcopatului”.
El se ocupă de raportul dintre episcopat şi papă, şi îndeosebi de caracterul sacramental
al episcopatului 99 .
Teza susţinută de schema „De Ecclesia”, în capitolul al III-lea, este că episcopatul
universal formează o realitate colectivă, corpul episcopal, al cărui cap este papa.
Colegiul episcopal, ca moştenitor al unei părţi a misiunii colegiale a celor doisprezece
Apostoli, posedă de drept divin o autoritate supremă asupra Bisericii în
comuniune cu papa, dar sub autoritatea supremă şi universală a papei.
212
97 Pr. Barbu Gr. Ionescu, art. cit., p. 208.
98 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, art. cit., p. 151.
99 Ibidem, p. 154.