Teologia şi viaţa Bisericii Romano-Catolice reflectate în ...

STUDII ŞI ARTICOLE
generaţii. Este vizibilă o oarecare incapacitate de a echilibra şi concilia valorile tradiţionale
moştenite cu noile atitudini şi concepţii despre viaţă 124 .
În discursul de deschidere al celei de-a doua sesiuni conciliare, papa Paul al
VI-lea a punctat obiectivele principale ale Conciliului Vatican al II-lea, obiective
care, de altfel, se regăsesc deja în Enciclica aceluiaşi papă, intitulată „Ecclesiam
suam” 125 . Acestea sunt: 1. aprofundarea şi exprimarea mai bine a conştiinţei pe care
Biserica o are despre sine; 2. reînnoirea Bisericii prin imaginea lui Iisus Hristos; 3.
continuarea drumului care să ducă la unitatea tuturor creştinilor; 4. deschiderea dialogului
între Biserică şi lumea contemporană.
Un alt avantaj al preferinţei Conciliului pentru „comunitatea cu Dumnezeu”
apare prin găsirea unei căi de ieşire din vechiul impas al relaţiilor ecumenice, atâta
vreme cât Biserica Romano-Catolică a pretins rigid şi exclusiv că este singura Biserică
adevărată. Un popor poate fi împărţit, dar unitatea lui poate supravieţui neînţelegerii
considerabile cum demonstrează, prin întreaga lor istorie, evreii în privinţa sa.
Asupra scenei ecumenice, Conciliul încă pretinde că , într-adevăr, scaunul roman
este centrul unităţii stabilit de Hristos, dar nu mai apare ca o cetate înconjurată de
ziduri faţă de care te afli înăuntru sau în afară.
Una dintre cele mai cunoscute arii ale dezvoltării teologice la Conciliu a fost
tratarea ierarhiei în termeni de „colegialitate”, concept greu de justificat faţă de devotaţii
conservatori ai centralismului papal 126 , dar care „cere mult mai puţine explicaţii
pentru fraţii noştri ortodocşi”, cum spune Părintele Robert Murray 127 , care au
rămas familiari cu acest concept de bază, încă din timpurile patristice.
Conciliul dezvoltă conceptul de colegialitate atât în sens „orizontal”, cât şi
„vertical”. Primul sens exprimă interrelaţia bisericilor, conduse de episcopii lor, în
comuniune frăţească cu papa şi între ei, şi purtând răspunderea nu numai fiecare
pentru eparhia sa, ci şi colectiv pentru misiunea Bisericii în lumea creştină largă.
Sensul „vertical” exprimă unitatea frăţească a episcopului, clerului, monarhilor şi
laicilor în Biserica locală 128 .
De la Conciliul II Vatican încoace ambiguitatea învăţăturii sale despre colegialitate
a fost exemplificată de o întortocheată serie de evenimente. În partea bună găsim
simplificarea şi descentralizarea structurii Bisericii atât prin încetarea Romei de
a-şi mai rezerva multe cazuri legale pentru ea însăşi, cât şi prin dezvoltarea conferinţelor
naţionale episcopale. Idealul colegialităţii şi al responsabilităţii pentru Biserica
universală şi-a găsit expresie în noul Sinod al episcopilor 129 .
124 Pr. Iosif Bisoc, op. cit., p. 80-81.
125 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. D. Stăniloae, Pr. Prof. P. Rezuş, „Mărturisirea de credinţă a Papii
Paul al VI-lea”, în O, XXI (1969), nr. 2, p. 257-268.
126 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, „Primatul papal şi colegialitatea episcopală în dezbaterile Conciliului
al II-lea Vatican”, în O, anul XVIII, nr. 2, aprilie – iunie, 1965, p. 141.
127 Rev. Prof. R. Murray, art. cit., p. 29.
128 Ibidem, p. 29-30.
129 Pr. asist. Dumitru G. Popescu, „Ecleziologia romano-catolică...”, art. cit., p. 382.
222