Paleoecologia Ecosistemelor Salmastre din Bazinul ... - GeoEcoMar

13
superior (cu faunele de moluşte de la Barboşi-Galaţi, Macarovici, Costeţchi, 1972 şi de ostracode,
Olteanu, 1976). Fauna de ostracode este de origine ponto-caspică afirmînd corelarea
Apscheronianului cu Ceaudianul.
În timpul episodului Karangatian se deschide Bosforul şi arealul Mării Negre este invadat de
faune marine din Mediterana. A doua deschidere a Bosforului are loc în episodul Sourozkian şi
ultima, începe în Neo-Euxinianul superior (Olteanu, 2004).
Capitolul II
Neogenul şi problemele lui
Momentul de vârf al dezvoltării faunei neogene în arealul Paratethysului este Badenianul.
Este fauna cea mai numeroasă, mai diversă, iar istoria ei începe odată cu începutul Miocenului,
respectiv cu Egerianul. Vom începe cu aceste două momente de limită, ele fiind cheia
biostratigrafică al Neogenului din Paratethys şi a corelării lui cu Neogenul mediteranean.
1. 1.1.Fauna Miocenului
După separarea cronologică a faunelor terţiare făcută de Ch. Lyell (1833) în Eocen, Miocen,
Pliocen au urmat detaliile. Mayer-Eymar (1853) a separat Acvitanianul în arealul atlantic. Un an
mai tîrziu, Beyrich a separat Oligocenul la Kassel, în Germania (în arealul nordic). În 1892, Deperet
a separat Burdigalianul tot în Acvitania şi în acealşi an, Fuchs a separat Chattianul ca ultimul nivel
al Oligocenului de la Kassel. Şi din acest moment încep contradicţiile în interpretarea acestor faune.
Cui aparţin ele, Oligocenului sau Miocenului, cum le definim şi unde punem limita între aceste
două entităţi faunistice majore ? S-a propus următoarea succesiune: Chattian, Acvitanian,
Burdigalian, iar limita Paleogen-Miocen se trasează fie la baza Acvitanianului, fie la baza
Burdigalianului.
Fauna paleogenă se eşalonează în etape graduale care au permis fragmentarea timpului, dar
între aceste faune care-şi încheie evoluţia odată cu Oligocenul terminal şi cea care urmează, este o
diferenţă considerabilă (chiar dacă ne rezumăm doar la existenţa exclusivă a Nummuliţilor şi
înlocuirea lor cu Lepidocyclinae şi Miogypsinae). Dar schimbarea n-a fost bruscă, ci graduală
extinsă pe durată de timp, care este un timp de tranziţie, al extincţiilor şi a noilor apariţii legate de o
modificare ecologică.
Limitele biostratigrafice ascund mereu un hiatus temporal ca un fel de criză a timpului.
Schimbarea are nevoie de timp, iar în cazul existenţei a două comunităţi succesive, între ele trebuie
introdus timpul în care s-a produs schimbarea. Este motivul pentru care o limită într-o succesiune
unitară ecologic, cazul Miocenului marin, trebuie să rămână doar simbolică, ca o convenţie
acceptată.
Fauna marină a Badenianului dispare în arealul Paratethysului odată cu salmastrizarea
bazinului, dar ea se continuă exuberant în spaţiile marine atlantice sau mediteraneene. Unele specii
apărute în timpul Badenianului există şi astăzi în fauna actuală a Mării Mediterane, iar câteva au
penetrat şi faciesul ecologic particular, salmastru al Mării Negre actuale. Altfel spus, speciaţia atât
cât este ea cunoscută, este controlată şi de ceea ce numim într-un mod foarte general, determinism
ecologic. Fără să fie exclusiv, el este cel care produce şi asigură inegalitatea biotopurilor,
variabilitatea intraspecifică, respectiv supravieţuirea şi stabilitatea fenotipurilor. Exemplul cel mai
evident este cazul comunităţii de foraminifere sarmaţiene care a suferit schimbări dramatice în noul
spaţiu (şi timp) salmastru, mai mari decât în întreg intervalul Miocenului marin (Sarmaţianul are o
durată aproximativă în jur de 3 MA în timp ce întregul Miocen marin, de peste 15 MA).
Fauna Miocenă este complet diferită de cea Paleogenă, între ele existînd un timp şi o faună
de tranziţie. Acest interval cu faune de tranziţie acoperă parte din Chattian şi parte din Acvitanian şi
ca urmare a fost separat ca unitate biostratigrafică (numit Egerian). Diferenţa dintre Oligocenul